Călătoria Apostolică în România
Discursul Sfântului Părinte
Întâlnirea mariană cu tinerii și familiile
Iași, Piața Palatului Culturii, 1 iunie 2019

Dragi frați și surori, bună seara!

Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie, înconjurați de cei mici și de cei mari. Este ușor, văzându-vă și auzindu-vă, să te simți acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulțumesc pentru călduroasa voastră primire și pentru mărturiile pe care mi le-ați dăruit. Mons. Petru, ca un bun și mândru tată de familie, prezentându-vă, v-a îmbrățișat pe toți cu cuvintele sale, și ai confirmat-o tu, Eduard, când ne spuneai că această întâlnire nu vrea să fie doar pentru tineri, sau doar pentru adulți, sau pentru alții, dar ați dorit ca „în această seară să fie împreună cu noi părinții noștri și bunicii noștri”.

Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să-i salutăm cu aplauze puternice! Aș vrea ca primul lucru pe care-l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei: să-i cerem Preacuratei să-i protejeze cu mantia sa. Isus i-a pus în mijlocul apostolilor săi; și noi vrem să-i punem în mijloc și să reafirmăm angajarea noastră de a-i iubi cu aceeași iubire cu care i-a iubit Domnul, angajându-ne să le dăruim dreptul la viitor.

Mă bucur să știu că în această piață se află chipul familiei lui Dumnezeu care-i îmbrățișează pe copii, pe tineri, pe soți, pe persoanele consacrate, pe bătrânii români din diferite regiuni și de diferite tradiții, precum și pe cei din Moldova, cei veniți de dincolo de Prut, pe credincioșii ceangăi și cei de limbă poloneză și rusă. Duhul Sfânt ne convoacă pe toți și ne ajută să descoperim frumusețea de a sta împreună, de a ne putea întâlni pentru a merge împreună. Fiecare cu limba sa și cu tradiția proprie, dar toți fericiți de a ne întâlni ca frații. Cu acea bucurie pe care o împărtășeau Elisabeta și Ioan, cu cei unsprezece fii ai lor, toți diferiți, sosiți din locuri diferite, dar care „astăzi s-au reunit toți, așa cum odată, în fiecare duminică dimineața, luau toți drumul spre biserică”. Fericirea părinților de a-i vedea pe toți fiii reuniți. Cu siguranță, astăzi în cer se face sărbătoare, văzând atâția fii care au decis să stea împreună.

Are loc aici experiența unor noi Rusalii, așa cum am ascultat în lectura proclamată. Unde Duhul Sfânt îmbrățișează diferențele dintre noi și ne dăruiește puterea de a deschide drumuri de speranță dând ce-i mai bun din noi; este același drum pe care l-au început Apostolii acum două mii de ani, fiind astăzi rândul nostru să dăm mărturie și să ne decidem să semănăm. Nu putem aștepta s-o facă alții; este rândul nostru.

Este dificil să mergem împreună, nu-i așa? Este un dar pe care trebuie să-l cerem, o lucrare artizanală pe care suntem chemați să o săvârșim și un dar frumos, totodată, pe care trebuie să-l transmitem. Dar de unde să începem?

Aș vrea să fur di nou cuvintele acestor bunici: Elisabeta și Ioan. Este frumos să se vadă cum iubirea prinde rădăcini cu devotament și angajare, muncă și rugăciune. Iubirea a prins rădăcini în voi și a dat roade. Așa cum spune profetul Ioel, când tinerii și bătrânii se întâlnesc, bunicilor nu le mai este teamă să viseze (cf. Il 3,1). Iar visul vostru a fost acesta: „Visăm ca ei să-și poată construi viitorul, fără să uite de unde au plecat. Visăm ca întreg poporul nostru să nu uite de rădăcinile sale”. Voi priviți la viitor și deschideți ziua de mâine pentru fiii voștri, pentru nepoții voștri, pentru poporul vostru, oferind ce-i mai bun din ceea ce ați învățat pe drumul vieții voastre: ca ei să nu uite de unde au plecat. Oriunde vor merge, orice vor face, să nu-și uite rădăcinile. Este același vis, aceeași recomandare pe care Sfântul Paul o face lui Timotei: să mențină vie credința primită de la mama sa și de la bunica sa (cf. 2 Tim 10,5-7). Pe măsură ce crești - în toate privințele: că devii puternic, mare, că îți faci chiar un nume – să nu uiți lucrurile frumoase și prețioase pe care le-ai învățat în familie. Aceasta este înțelepciunea pe care o dobândești cu trecerea anilor: odată ce crești, să nu uiți de mama ta și de bunica ta și de acea credință simplă și robustă care le caracteriza și le dădea putere și perseverență pentru a merge mai departe, fără a se descuraja. Suntem invitați acum să mulțumim și să reaprindem generozitatea, curajul și credința autentică, fără interese, „făcută în casă”, care trece neobservată, dar puțin câte puțin înfăptuiește Împărăția lui Dumnezeu.

Cu siguranță, credința „nu este cotată la bursă”, nu se vinde și, cum ne amintea Eduard, poate părea că „nu folosește la nimic”. Însă credința este un dar care menține vie o certitudine profundă și frumoasă: apartenența noastră în calitate de fii, și de fii iubiți de Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește cu iubire de Tată. Fiecare viață, fiecare dintre noi îi aparține. Este o apartenență ca fii, dar și ca nepoți, ca soți, ca bunici, ca prieteni, ca vecini; o apartenență în calitate de frați între noi. Cel rău divizează, dispersează, separă și creează discordie, seamănă neîncredere. Vrea să trăim „distanți” de ceilalți și de noi înșine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne amintește că nu suntem ființe anonime, abstracte, ființe fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem ființe goale și nici superficiale. Există o rețea spirituală foarte puternică care ne unește, ne „conectează”, ne susține și care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Sunt rădăcinile noastre: conștiința că aparținem unii altora, că viața fiecăruia este ancorată în viața celorlalți. „Tinerii înfloresc când se simt iubiți”, spunea Eduard. Toți înflorim când ne simțim iubiți. Pentru că iubirea prinde rădăcini și ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viața celorlalți. Așa cum ne spun acele frumoase cuvinte ale poetului vostru național, care îi dorea dulcii sale Românii: „fiii tăi trăiască numai în frăție ca a nopții stele” (M. EMINESCU, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”). Noi aparținem unii altora, iar fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiți pe ceilalți. Toate celelalte sunt povești.

Pentru a merge împreună acolo unde ești, să nu uiți de ceea ce ai învățat în familie.

Acest lucru mi-a amintit de profeția unui sfânt eremit al acestor ținuturi. Într-o zi călugărul Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un eremit sfânt pe care-l cunoștea și îl întrebă: „Spune-mi, părinte, când va fi sfârșitul lumii?”. Și venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse: „Părinte Galaction, știi când va fi sfârșitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între frați, între rude, între creștini și între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Căci fără iubire și fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!”

Viața începe să se stingă și să putrezească, inima noastră încetează să mai bată și se usucă, bătrânii nu vor mai visa și tinerii nu vor mai profetiza când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin … căci fără iubire și fără Dumnezeu omul nu mai poate trăi pe pământ.

Eduard ne spunea că el, ca și mulți alții din Țara sa, încearcă să-și trăiască credința în mijlocul multor provocări. Într-adevăr sunt multe provocări care ne pot descuraja și ne pot face să ne închidem în noi înșine. Nu o putem nega, nu putem să acționăm ca și cum n-ar fi nimic. Dificultățile există și sunt evidente. Dar aceasta nu poate să ne facă să pierdem din vedere că credința ne dăruiește cea mai mare dintre provocări: aceea că, departe de a te închide sau de a te izola, credința face să germineze ce-i mai bun din fiecare. Domnul e primul care ne lansează provocarea și care ne spune că ce-i mai rău vine atunci când „nu mai este cărare de la vecin la vecin”, când vedem mai multe tranșee decât drumuri. Domnul ne dăruiește un cântec mai puternic decât toate sirenele care vor să paralizeze drumul nostru. Și o face în același fel: intonează un cântec mai frumos și mai atrăgător.

Domnul ne dăruiește tuturor o vocație care este o provocare, pentru a ne face să descoperim talanții și capacitățile cu care suntem înzestrați și pe care să le punem în slujba celorlalți. Ne cere să ne folosim de libertatea noastră ca o libertate de alegere, să spunem „da” unui plan de iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea să consumăm și să cumpărăm lucruri. O vocație care ne pune în mișcare, ne face să distrugem tranșeele și să deschidem drumuri care ne amintesc de acea apartenență în calitate de fii și de frați.

Din această capitală istorică și culturală a Țării se pleca împreună – în Evul Mediu – ca pelerini, pe Calea Transilvaniei, spre Santiago de Compostela. Astăzi aici trăiesc mulți studenți din diferite părți ale lumii. Îmi amintesc de o întâlnire virtuală, pe care am avut-o în martie, cu Scholas Occurentes, în care îmi spuneau că acest oraș, anul acesta, este capitala națională a tineretului. Două elemente foarte bune: un oraș care, din punct de vedere istoric, știe să se deschidă și să înceapă noi procese; un oraș care știe să găzduiască tineri proveniți din diferite părți ale lumii, așa cum este acum. Două caracteristici care ne amintesc de potențialul pe care îl aveți și de marea misiune pe care o puteți desfășura: să deschideți drumuri pentru a merge împreună și pentru a duce mai departe acel vis care este profeția: fără iubire și fără Dumnezeu nici un om nu poate trăi pe pământ. De aici, astăzi, pot să mai pornească alte noi drumuri de viitor spre Europa și spre multe alte locuri din lume. Pelerini ai secolului XXI, capabili de o nouă imaginație a legăturilor care ne unesc.

Însă nu este vorba de a crea mari programe și proiecte, dar de a lăsa să crească credința. Așa cum vă spuneam la început: credința nu se transmite doar prin cuvinte, dar și cu gesturi, priviri, mângâieri ca acelea ale mamelor noastre, ale bunicilor noastre; cu gustul lucrurilor pe care le-am învățat acasă, într-un mod simplu și genuin. Acolo unde este mult zgomot, să știm să ascultăm; unde este confuzie, să știm să inspirăm armonie; unde totul se îmbracă în ambiguitate, să putem aduce claritate; unde este excluziune, să aducem împărtășire; în mijlocul senzaționalismului, în mijlocul mesajelor și veștilor rapide, să avem grijă de integritatea celorlalți; în mijlocul agresivității, să dăm precedență păcii; în mijlocul falsității, să aducem adevărul; în toate, în toate să privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simțim apartenența noastră ca fii și ca frați (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2018).

România este „grădina Maicii Domnului”, și în această întâlnire am putut să-mi dau seama de aceasta, pentru că ea este o Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzește speranțele, care aduce bucuria în casă. Este o Mamă duioasă și concretă, care are grijă de noi. Voi sunteți comunitatea vie și înfloritoare, plină de speranță, pe care o putem oferi Mamei. Ei să-i consacrăm viitorul tinerilor, al familiilor și al Bisericii. Mulțumesc!

[caption id="attachment_13440" align="aligncenter" width="978"] Sursa foto: adevarul.ro[/caption]