M-am născut într-o familie fără credință. Am mers la liceu într-o școală catolică, ce purta numele martirului nostru Andrei Kim Taegon. El a fost primul preot coreean și și-a dat viața pentru alții. Mărturia lui m-a atras foarte mult.

 

Am fost botezat în ajunul Crăciunului anului 1966. Aveam 16 ani. Am fost primul creștin din familia mea.

 

Cunoscându-l pe Isus, am simțit nevoia de a-mi deschide inima altora. De exemplu, la școală, împreună cu prietenii mei creștini, am efectuat diverse slujiri. Un orizont imens s-a deschis în fața mea tot mai mult.

 

Mai târziu am intrat în Seminarul mare din Seul. Nu a fost ușor, pentru că nimeni din familia mea nu mi-a înțeles decizia.

 

După trei ani de seminar, a trebuit să fac serviciul militar. În acest mediu dur, am descoperit că iubirea învinge totul. Am experimentat puterea mărturiei: încetul cu încetul sute de camarazi ai mei au fost botezați.

 

În cei 41 de ani de preoție și apoi de episcopat, exemplul lui Isus m-a provocat întotdeauna în spălarea picioarelor. Și cu atât mai mult jertfa lui pe cruce. Mai presus de toate, el a fost preot.

 

Acest lucru m-a făcut să înțeleg că a trăi pe deplin preoția înseamnă a-ți da viața pentru ceilalți, a sluji, a fi un om al dialogului și al comuniunii. Așadar, pentru mine, a fi preot și episcop înseamnă a merge împreună cu ceilalți, a-i iubi într-un mod special, a asculta bine oamenii.

 

În acest fel, preotul este „un părinte” al comunității, „un om” alături de frații și surorile sale care merg spre împărăția lui Dumnezeu, „un prieten” care devine una cu oamenii aflați în dificultate.

 

Sunt convins că Biserica este și trebuie să fie mai presus de toate o familie, unde fiecare este un dar pentru alții: bărbați și femei, tineri și bătrâni, preoți și laici, călugări și călugărițe. O familie în care toți se simt coresponsabili pentru viață și pentru vestirea evangheliei, trimiși împreună pentru a realiza testamentul lui Isus: „Ca toți să fie una” (In 17,21). Pentru mine, a fi Biserică sinodală înseamnă următoarele: a trăi și a merge ca familie, ascultând strigătul omenirii, în slujba celor excluși.

 

Acest lucru m-a determinat, acum câțiva ani, să organizez un sinod diecezan. A fost un mare har, pentru că ne-a făcut să experimentăm frumusețea lui a merge împreună. A fost, de asemenea, un antidot al clericalismului.

 

Aștept de la drumul sinodal să învățăm din ce în ce mai mult să trăim ca frați și surori, ascultându-ne reciproc și ascultând Duhul, știind să înțelegem și să facem să crească tot binele care se găsește în omenire. A trăi ca o Biserică sinodală nu va fi un drum fără efort, dar înseamnă a deschide ușile Duhului pentru noile Rusalii.