Solemnitatea Botezului Domnului încheie perioada Crăciunului, iar liturgia cuvântului din această primă duminică din timpul de peste an recuperează câteva dintre temele din Advent și ne arată cum suntem mereu în așteptarea venirii Mântuitorului: Isaia, în prima lectură, ne oferă profeția glasului care strigă în deșert, chemat să pregătească calea Domnului; el, glasul, imaginea lui Ioan precursorul, va tăcea când va veni Cristos.

Acesta va fi Cuvântul care va vorbi, în tăcerea tuturor vocilor umane: psalmul insistă asupra regalității lui Dumnezeu, asupra perfecțiunii creaturilor care au ieșit din mâna sa; toate așteaptă viața și hrana de la el, prin revărsarea Duhului său care reînnoiește fața pământului.

Lectura a II-a reia fragmentul din scrisoarea sfântului Paul către Tit, proclamată în noaptea de Crăciun, și leagă apariția harului lui Dumnezeu în Isus Cristos, pe care l-am contemplat în Nașterea Domnului, de mântuirea realizată de el cu putere, fără meritul nostru, cu o apă care regenerează și reînnoiește în Duhul Sfânt, revărsat din abundență asupra noastră.

Nevoia de mântuire este puternică în lecturile de astăzi: fragmentul evanghelic, din care o parte a fost deja proclamată în a treia duminică din Advent, se deschide cu imaginea tuturor oamenilor care așteaptă, care se apropie de Ioan pentru a fi botezați și îl întreabă dacă el este Cristosul, conștienți că doar Cristosul le poate împlini așteptarea de mântuire.

Isus, după ce primește botezul, se roagă. În timp ce se roagă, cu noi și pentru noi, Cerul se deschide, Duhul Sfânt coboară, cuvântul Tatălui răsună, numindu-l Fiul iubit și binecuvântat.

Cuvântul de binecuvântare, adresat lui Cristos în apele Iordanului, în el ne-a fost adresat și nouă în ziua botezului. 

C. L.