Suntem la templul din Ierusalim. Maria și Iosif sosesc acolo cu pruncul Isus. Credincioși și respectând legea iudaică, ei urmau să îndeplinească ritualul de jertfă și răscumpărare pentru fiul lor întâi născut, prezentându-l Domnului.

Evanghelistul Luca ne spune că bătrânul Simeon, mișcat de Duhul Sfânt, a mers la templu și ceea ce aștepta s-a adeverit: Duhul Sfânt îi prezisese că nu va vedea moartea fără să-l vadă mai întâi pe Cristos Domnul, că va primi mângâierea lui Israel.

El a luat copilul în brațe, l-a binecuvântat și i-a mulțumit lui Dumnezeu și părinților copilului, izbucnind în această frumoasă rugăciune: „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”.

Aceste cuvinte ne amintesc că, în timpul zilei, Domnul ne întâmpină și pe noi, mișcându-ne cu darul Duhului Sfânt pentru a-l recunoaște alături de noi.

Viața noastră de creștini are ca primă referință mântuirea pe care Cristos a venit să o aducă în lume și pe care ne-o pune la dispoziție ca pe o lumină. Dar ea ne amintește, de asemenea, că suntem creștini în măsura în care dorim și ne așteptăm să îl experimentăm pe Isus. Este adevărat, poate că nu-l putem lua în brațe precum Simeon, dar credința noastră are nevoie și de semne concrete pentru a fi cultivată. 

Aceasta este semnificația lumânării care este binecuvântată și dusă acasă în această duminică. Este un gest pe cât de simplu, pe atât de semnificativ.

Fiecare dintre noi, luând acasă o lumânare, nu va avea în mâini doar o bucată de ceară, ci se va simți însoțit de lumina lui Cristos, pe care o va aduce în casa sa.

Apoi, asemenea bătrânului Simeon, fiecare dintre noi va putea să trăiască propria rugăciune de încredințare și de mulțumire față de Domnul pentru darul de a fi el însuși lumina care ne însoțește viața. 

C. L.