Postul Mare este un parcurs spre libertate și adevăr; acesta trece prin lupta descrisă în textul celor trei ispite ale lui Isus din Evanghelia după Matei, pregătit, în liturghie, de relatarea căderii lui Adam și a Evei.
În prima ispită, Satana spune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini!” Ar fi ca și cum ar spune că adevărații fii ai lui Dumnezeu au dreptul de a manipula realitatea, iar pietrele nu pot rămâne pietre, ele trebuie să existe în funcție de foamea acestora, deci trebuie să devină pâine.
Ideea celei de-a doua ispite, pe coama templului, este că adevărații fii ai lui Dumnezeu se pot aștepta ca Domnul să le urmeze inițiativele. Tot ceea ce pare a fi un plan bun ar trebui să fie posibil, chiar și un zbor de pe acoperiș.
A treia ispită se referă la posesiune, putere și splendoare lumească: dacă merită să faci compromisuri cu răul pentru a te folosi de putere și de posesiune, poate chiar în scopuri bune.
Regăsim toate acestea în îndemnul făcut Evei în încercarea ei de a deveni „ca Dumnezeu”. Încercarea Evei de a fi ceva „mai mult” duce în cele din urmă la rușine, la pierderea unui raport cu sine, la pierderea adevăratei identități.
În timpul Postului Mare, Biserica ne cere să săvârșim acte de rugăciune, post și binefacere. Aceste fapte sunt adevărate chemări la întoarcerea spre adevărul și frumusețea demnității noastre, o demnitate care este amenințată de înșelăciunea implicită în orice ispită.
Ispita caută să transforme demnitatea noastră în prefăcătorie, mândrie și lăcomie. Ascultarea față de Dumnezeu ne readuce la noi înșine. Postul ne face lucizi și ne eliberează de egoism, rugăciunea rupe singurătatea, binefacerea ne face să ne iubim frații și surorile. Nu este o chestiune de perfecționism sau de reguli, ci de fericire.
C. L.
