„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mt 22,34-40).
„Te iubesc, Doamne, puterea mea!”: Aceasta este rugăciunea intensă care reiese din liturgia cuvântului acestei duminici. Este o invocație care devine și ea un angajament.
În relatarea Evangheliei, fariseilor care încearcă să-l pună la încercare, Isus nu le răspunde prin prescrierea unor noi porunci, ci prin atragerea și relansarea unei părți din profesiunea de credință a poporului Israel: „Să-l iubești pe Domnul... Să-l iubeşti pe aproapele tău...”.
Isus spune că fără iubire față de Dumnezeu și aproapele, trăită în totalitate, nu poate exista o credință autentică în Dumnezeu.
De asemenea, în pasajul de astăzi din Cartea Exodului (Lectura I) găsim confirmarea acestei învățături, unde autorul subliniază faptul că nu se poate rămâne în Legământ cu Domnul și, în același timp, ai asupri pe cei care se bucură de ocrotirea sa, precum văduva, orfanul și străinul.
Răspunzând celor care au încercat să-l pună la încercare, Isus vrea să-i ajute să-și pună în ordine credința, să conștientizeze ceea ce contează cu adevărat și ceea ce este mai puțin important: „În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”. Isus și-a trăit astfel viața, jertfindu-se până la urmă pe cruce pentru singurul lucru care contează cu adevărat: iubirea.
„Să-l iubești pe Domnul... Să-l iubeşti pe aproapele tău...”. Iubirea la care Isus ne îndeamnă nu este o simplă afecțiune, ci este hărnicie afectivă, stimă, încredere, care fac posibilă iertarea și înțelegerea. Pentru că iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt două aspecte ale unui singur angajament. Conștienți de limitele și de infidelitățile noastre, rugăm pe Domnul să ne facă capabili de a îndeplini acest angajament cu coerență și generozitate.
C. L.
