Duminică, 23 iunie, în Catedrala „Providența Divină” din Chișinău va fi hirotonit întru preoție Pr. diacon Gabriel Cochiorca, urmând să slujeasca în dieceza noastră. Cu această ocazie, Pr. diacon Gabriel ne-a oferit un interviu în care relatează despre trăirile sale în apropierea acestui eveniment și istoria chemării întru preoție.

Hirotonirea întru preoție este probabil cel mai mare eveniment din viața dumneavoastră. Ce emoții vă învăluie în apropierea acestei zile?

Într-adevăr, hirotonirea preoțească este cel mai important eveniment din viața mea; este evenimentul pentru care m-am pregătit cu mult interes în ultimii 11 ani. Emoțiile pe care le resimt din ce în ce mai tare sunt: fericire, încântare, nerăbdare, bucurie. Există în interiorul meu o stare de bucurie pe care o împărtășesc cu cât mai multe persoane, care, la rândul lor, îmi transmit aceeași stare. Fiind un eveniment atât de important în viața mea, cu cât se apropie ziua hirotonirii conștientizez că efortul depus până acum, sacrificiile făcute în perioada de formare și tot studiul acumulat vor da roade într-un timp atât de scurt. Conform principiului: „muncește pentru a-ți îndeplini dorințele”, pot spune că munca depusă în vederea preoției nu se termină odată cu primirea hirotonirii, ci ea va continua pe tot parcursul vieții. Apoi, faptul că voi sluji în dieceza de Chișinău, alături de preoți dedicați activităților lor, alături de oameni cu credință profundă în Providență, îmi dă curajul să spun și mai convins „DA-ul” meu.

Când și cum ați simțit chemarea spre preoție și când ați decis să porniți pe această cale?

În istoria vocației mele au fost mai multe situații și persoane care mi-au marcat copilăria, adolescența și tinerețea. În primul rând, exemplul mamei mele, care de fiecare dată când mergeam dimineața la biserică, mă ținea de mână și ne rugam tot drumul. Apoi, serile când ne puneam la culcare, ne amintea să îl salutăm pe Isus pentru ca el să ne vegheze somnul. În al doilea rând, preoții din satul natal și cei pe care i-am cunoscut după aceea. În comunitatea din Faraoani întotdeauna au fost preoți dedicați slujirii lor. Au fost un model demn de urmat pentru mine. În activitatea de ministrant, am fost mai aproape de altar, mai aproape de cele sfinte, mai aproape de Cristos. Această activitate și-a pus amprenta în viața mea prin faptul că m-a responsabilizat în ceea ce privește apropierea personală de tot ceea ce e sacru. Și nu în ultimul rând, formarea pe care am primit-o în seminarul minor din Bacău. Pentru mine a fost perioada de cristalizare a chemării primite, a fost perioada de maturizare a deciziei pe care am luat-o. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit în vreun fel sau altul la edificarea a ceea ce sunt azi.

Veți sluji în Dieceza de Chișinău, în Republica Moldova, într-un alt stat decât cel în care v-ați născut și ați studiat, în ciuda faptului că este majoritar românofon. Va fi o provocare pentru dumneavoastră, și dacă da, cum o întâmpinați?

Este deja o provocare pentru mine, căci va trebui să asimilez tradițiile din această dieceză, limba vorbită de credincioși (limba rusă), devoțiunile de pietate existente în această dieceză. Apoi, munca cea mai dificilă cred că va fi cu mine însumi. Felul în care reușesc să mă încadrez în planul pe care l-a început Domnul cu mine, depinde de disponibilitatea pe care o am în a răspunde voinței Lui prin gândurile, cuvintele, faptele și atitudinile mele. Nu va fi ușor, dar știu că la umbra Providenței Divine nimic nu este imposibil.

Un mesaj pentru credincioșii din dieceza noastră?

Acum ceva timp în urmă, începusem o campanie pe o rețea de socializare pe internet. După fiecare mesaj pe care îl trimiteam unei persoane îi scriam să nu uite să zâmbească. Primele mele cuvinte învățate în limba rusă în comunitatea din Grigorăuca au fost „никогда не забывай улыбаться”. Îmi doresc că împreună să înaintăm pe drumul unei convertiri permanente, dar înaintarea pe acest drum să fie plină de speranță și de iubire. Dacă vrem ca Fericirea să vină în viața noastră și să își facă sălaș în sufletul nostru, să nu ne oprim atunci când vreun necaz, vreo problemă ne asaltează. Aceste obstacole pot și trebuie să devină pentru noi resurse pentru a continua drumul cu mai mult curaj și cu mai mare avânt.

NU UITAȚI SĂ ZÂMBIȚI!