Consecințele Unirii Basarabiei cu România, prin votul istoric al Sfatului Țării de la Chișinău la 27 martie 1918, nu s-au rezumat doar la aspectele politic, social, cultural, Unirea punându-și amprenta și asupra evoluției spirituale a provinciei, mai întâi prin reintegrarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia, majoritară în provincie, în Biserica Ortodoxă Română, iar apoi și a Bisericii Catolice, prin trecerea sub jurisdicția Diecezei de Iași a parohiilor catolice basarabene, eveniment al cărui centenar îl comemorăm în acest al 2021-lea an de la nașterea Mântuitorului, în ziua de 2 august.
Până a prezenta această trecere, oferim câteva date despre situația confesiunii catolice dintre Prut și Nistru înainte de evenimentul propriu-zis. Astfel, în anul 1919, în Basarabia existau opt parohii catolice, păstorite de opt preoți:
1. Chișinău, avându-l ca paroh pe Pr. dr. Marcu Glaser;
2. Bălți, păstorită de Pr. Mathias Szydagis;
3. Soroca, unde paroh era Pr. Anton Pytlewski;
4. Hotin, avându-l ca paroh pe Pr. L. Sniesko;
5. Orhei, condusă de Pr. Nicolae Szczurek;
6. Bender (Tighina), păstorită de Pr. Ioan Fuchs;
7. Crasna, condusă de Pr. Bernhard Leibham;
8. Ismail, păstorită de Pr. Ioan Hondru.
Alte comunități catolice mari erau la Emmental, Larga și Balmaz, toate trei colonii germane și fiind păstorite de preotul din Tighina. Dintre aceste parohii, șase aveau biserică, fie din piatră, fie din lemn, și anume: Chișinău, Bălți, Hotin, Orhei, Crasna și Ismail, la Tighina existând o capelă mare, iar la Soroca sfintele liturghii fiind celebrate într-o casă. În total, în Basarabia erau aproximativ 11.000 de credincioși catolici. Toate aceste parohii făceau parte din Decanatul de Chișinău sau de Basarabia, oficiul de decan fiind deținut de canonicul dr. Marcu Glaser. Numărul de opt parohii în Basarabia pentru anul 1919 îl indică în memoriile sale și arhiepiscopul de București Raymund Netzhammer.
În același an, numărul de credincioși catolici era de 11.190 de persoane, dintre care 7.700 erau polonezi, 3.415 germani și 75 de alte naționalități.
Soarta comunităților catolice din Basarabia era încă incertă în anul 1920, de vreme ce, Anton Gabor își încheie prezentarea parohiilor din Basarabia cu mențiunea: „Cărei eparhii îi va aparține Basarabia, se va putea ști abia după încheierea definitivă a concordatului”. Că situația Bisericii Catolice din Basarabia va fi decisă prin semnarea concordatului o aflăm și din scrisoarea din 24 noiembrie 1920 trimisă de Francesco Marmaggi, nunțiu apostolic în România, episcopului Alexandru Cisar, în care scrie: „Cu toată probabilitatea, Basarabia, ca urmare a concordatului, va fi atribuită jurisdicției Dumneavoastră”. Oricum, circula deja zvonul că parohiile catolice din Basarabia vor intra sub jurisdicția Diecezei de Iași, după cum reiese din informația oferită de Calendarul Catolic „Presa Bună” pe anul 1921: „Cât privește această parte a Moldovei nu s’a publicat încă nimic, dacă ea va aparține bisericește de Eparhia de Iași sau nu; e foarte probabil însă că ea va fi alipită la Iași”.
Dacă în cazul Bisericii Ortodoxe din Basarabia, încorporarea ei în Biserica Ortodoxă Română a fost un eveniment decis la Chișinău și București, în cazul Bisericii Catolice basarabene decizia de a fi trecută sub jurisdicția Diecezei de Iași a venit de sus, de la Sfântul Scaun.
Decretul Quum nonnullae de detașare de la Dieceza de Tiraspol a parohiilor din Basarabia, emis de Congregația Consistoriului la 2 august 1921, îl indică pe Iosif Kessler ca fiind cel care a cerut detașarea de la dieceza sa a parohiilor basarabene: „Episcopul de Tiraspol a cerut ca aceste parohii să fie detașate de la teritoriul diecezei sale și alipite Diecezei vecine de Iași”. Din memoriile arhiepiscopului Raymund Netzhammer reiese că decizia a aparținut strict respectivei congregații, fără vreo cerere din partea lui Kessler, ceea ce l-a nemulțumit pe acesta.
Înainte de publicare decretului în Acta Apostolicae Sedis și trimiterea decretului la Curia episcopală din Iași, la 25 iunie 1921, aceeași congregație, prin asesorul Aloisius Sincero, s-a adresat cu o scrisoare episcopului Alexandru Th. Cisar, prin care îl întreba dacă nu are nicio obiecție cu privire la alipirea parohiilor din Basarabia la dieceza sa: „Înainte însă de a se proceda la [publicarea] decretului, am crezut oportun să-ți comunic Excelenței Tale faptul, ca să-mi spui dacă nu ai nimic de obiectat la aceasta”. La 14 iulie 1921, Alexandru Th. Cisar scria Congregației Consistoriului că „nu am nimic împotrivă ca parohiile de rit latin care există în Basarabia să fie alipite Diecezei de Iași”. Episcopul de Iași își motiva acceptul prin dificultatea guvernării lor de la reședința Diecezei de Tiraspol, odată ce au ajuns în hotarele Regatului României.
Scrisoarea Congregației Consistoriului menționa și parohiile care urmau să fie alipite la Dieceza de Iași, cinci la număr, aceleași pe care le menționează și decretul Congregației Consistoriului, și anume: Kischineff (Chișinău), Bender, Bieley (Bălți), Chotin (Hotin) și Krassna (Crasna).
Motivul invocat de scrisoare este același, și anume dificultatea guvernării parohiilor basarabene: „Dată fiind dificultatea guvernării acestor parohii ale Diecezei de Tiraspol care se află în Basarabia”. Acestui motiv jurisdicțional, decretul din 2 august îi adaugă unul de ordin politic: „Deoarece unele parohii ale Diecezei de Tiraspol aflate în Basarabia, acum au fost incluse între hotarele Regatului României”, precum și unul de ordin pastoral și spiritual: „Pentru ca grija sufletelor să fie asigurată mai ușor și mai expeditiv, având în vedere marea extindere a Diecezei de Tiraspol”. Având în vedere aceste motive, „Sfântul Părinte Papa Benedict al XV-lea... a decis ca această cerere să fie dusă cu bine la îndeplinire”. Punerea în practică a prevederilor decretului consistorial i-a revenit, conform deciziei pontificale, nunțiului de la București, arhiepiscopul Francesco Marmaggi, care primea „toate facultățile necesare și cuvenite pentru această misiune, chiar și cu facultatea de a subdelega pentru îndeplinirea acestui obiectiv pe oricine ar crede de cuviință constituit în demnitatea bisericească”.
Iată propriu-zis și decizia luată de Papa Benedict al XV-lea: „Prin plinătatea puterii apostolice, întrucât va fi necesar să obțină consimțământul celor interesați, s-a decis prin prezentul decret consistorial ca următoarele parohii: Chișinău, Tighina, Bălți, Hotin și Crasna, care, până acum au aparținut Diecezei de Tiraspol, să fie dezlipite de la acea dieceză și alipite și unite Diecezei de Iași pentru totdeauna cu toate drepturile și obligațiile proprii acestei dieceze”. Decretul nu menționa în cât timp urma să fie îndeplinit; specifica doar că „odată îndeplinit acest act, un exemplar autentificat să fie trimis, în termen de șase luni, la această sfântă Congregație”.
Nu s-a așteptat mult timp ca prevederile decretului consistorial din 2 august 1921 să fie puse în practică. Luarea în posesie s-a făcut începând cu septembrie același an. Deși același decret îl împuternicea pe nunțiul F. Marmaggi cu punerea în aplicare a deciziei de a detașa de la Dieceza de Tiraspol parohiile catolice basarabene și de a le alipi la Dieceza de Iași, acesta, în baza facultăților acordate de decret, l-a subdelegat pe canonicul Paul Magyary, rectorul Seminarului Teologic din Timișoara, să ia în primire cele cinci parohii basarabene. Delegarea lui Paul Magyary s-a făcut prin scrisoarea nr. 412/1921 din 8 septembrie același an.
Predarea-primirea s-a făcut la Parohia Crasna de episcopul Iosif Kessler, care se afla aici deja de un an, fapt care reiese cu claritate din aceeași scrisoare a episcopului Cisar adresată Congregației Consistoriului din 14 iulie 1921, în care o înștiințează: „Cu siguranță că în acest timp, și deja de un an trecut, Excelența Sa episcopul Kessler, ordinariul [Diecezei] de Tiraspol rezidă în Parohia Crasnoe (= Crasna) din Basarabia, îndeplinindu-și misiunea administrând sacramentul Confirmațiunii în diverse locuri din fosta sa dieceză; în Ucraina sau în Rusia nu se poate întoarce, pentru că revoltele și tulburările nefericite încă sunt în curs”.
La 30 august 1921, scriindu-i lui Kessler, episcopul Cisar îl informa că este bucuros de vizita pe care urma să o facă în Basarabia, vizită pe care o așteaptă cu nerăbdare, deoarece, cu această ocazie, va avea posibilitatea să afle multe despre Dieceza de Tiraspol, informații care nu pot fi obținute în scris. După cum reiese din textul scrisorii, episcopul Iosif Kessler era deja pregătit să plece în Germania, Cisar oferindu-i informații cu privire la vizele de care are nevoie pentru a pleca și despre itinerariile spre Germania.
La 4/17 septembrie 1921, episcopul Alexandru Th. Cisar, însoțit de delegatul nunțiului Marmaggi, a plecat spre Crasna, în Basarabia. Faptul i-a fost adus la cunoștință lui Kessler printr-o telegramă în care se spunea: „Sosesc Duminecă cu delegat apostolic [la] Gara Tarutino”. Coborârea a avut loc la stația Basarabeasca unde aștepta parohul de Crasna, Pr. Bernhard Leibham; de aici cu un alt tren s-a ajuns la stația Acciocrac, unde aștepta însuși Mons. Iosif Kessler”.
Luni, la 6/19 septembrie „era mare vâlvă la Crasna, unde nu s-a mai pomenit să fie deodată 3 prelați. Procesiunea bine rânduită pornește de la casa parohială, spre biserică, printre mulțimea îmbrăcată de sărbătoare, toți fiind înșirați, într-o ordine admirabilă, de ambele părți”. Cei doi episcopi au celebrat în biserica din sat o liturghie solemnă, „episcopul nostru [Alexandru Theodor Cisar – n.n.] la altarul de mijloc, iar episcopul de Tiraspol la un altar lateral”. La sfârșitul liturghiei celebrate de cei doi episcopi, delegatul nunțiului apostolic a ținut o scurtă cuvântare de la amvon, „explicând poporului în ce calitate a venit și dând citire decretului cunoscut [decretul Scaunului Apostolic – n.n.]. După aceia se citește același decret și în traducere germană, locuitorii din Crasna fiind coloniști germani”. A urmat cuvântarea episcopului de Iași. După liturghia celebrată de Paul Magyary a luat cuvântul episcopul de Tiraspol „spre a-și lua rămas bun de la foștii săi eparhioți. El făcu o cuvântare cordială, încât la anumite momente nu se auzea decât vocea plină de emoțiune a bunului păstor și plânsul reținut al celor mișcați până la lacrimi”. După liturghie a urmat o agapă frățească” [109, p. 88]. În urma predării a fost semnat „Protocolul despre ducerea la îndeplinire a Decretului S. Congregații a Consistoriului cu privire la dezmembrarea și unirea [Diecezelor de] Tiraspol – Iași cu nr. 533/21”, fiind semnat de Paul Magyary, de cei doi episcopi, Alexandru Theodor Cisar și Iosif Kessler, de Bernhard Leibham și de opt martori.
A doua zi, la 20 septembrie, episcopul Cisar și prelatul Magyary, însoțiți de parohul de Crasna, Pr. Bernhard Leibham, s-au îndreptat spre Tighina, parohie păstorită la acel moment de Pr. Ioan Fuchs. „A doua zi are loc publicarea [citirea – n.n.] decretului și semnarea lui. Episcopul nostru [Cisar – n.n.] ține o cuvântare în limba germană”, care este tradusă în limba poloneză pentru enoriașii parohiei. Și la Tighina a fost semnat un protocol similar celui de la Crasna, cu singura deosebire că, la luarea în posesie a respectivei parohii, nu a mai fost prezent episcopul Kessler, actul fiind semnat, pe lângă Paul Magyary și episcopul Cisar, de Pr. Ioan Fuchs, paroh administrator al Parohiei Tighina, de Pr. Andrei Keller, canonic onorific și paroh de Odessa, și alți cinci martori. Protocolul a fost adus la cunoștința episcopului de Tiraspol, care a și subscris că i s-au prezentat prevederile.
Următorul popas delegația l-a făcut la Chișinău, capitala provinciei. La 23 septembrie a avut loc prezentarea decretului. „Aici s-au ținut cuvântările în limba franceză și apoi canonicul dr. Marcu Glaser, Decan și Paroh, le traduse în limba poloneză, spre a fi înțelese de poporul adunat”. Și aici a fost semnat protocolul cu privire la executarea decretului Congregației Consistoriului, fiind semnat, din partea basarabeană, de canonicii Marcu Glaser și Valentin Hartmann, de consulul polonez W. Gwinski și de alți cinci martori. La fel ca și la Tighina, protocolul a fost adus la cunoștința episcopului Kessler, care l-a semnat.
În aceeași zi, cu trenul de la Iași, prin Ungheni, episcopul Cisar a mers la Bălți, unde era așteptat de Pr. Mathias Szydagis, parohul comunității. „Convocându-se numaidecât 6 membri de frunte ai comunității, se citește decretul și se semnează procesele-verbale” de același paroh și de cei șase martori, fiind aduse la cunoștință lui Kessler, care a subscris.
Din cauza faptului că era angajat în planul pastoral cu administrarea sacramentului Mirului, episcopul Cisar nu și-a putut continua drumul spre Hotin pentru a lua în primire și această ultimă parohie, caz programat pentru începutul lunii octombrie. „Într-adevăr, Î.P.S. Sa a încercat cu Prelatul Paul Magyary să meargă prin Cernăuți la Noua Suliță cu gândul de a lua automobilul până la Hotin, cale de 45 km depărtare. Nefiind însă automobilul și dealtmintrelea, fiind nevoiți a călători noaptea prin locuri primejduite de bande, au preferat a se întoarce înapoi, fiindcă Episcopul nostru trebuie să-și urmeze călătoria în jud. Bacău pentru a da sf. Mir. Iscălirea proceselor verbale s-a făcut prin corespondență” la 5 octombrie 1921, protocolul fiind semnat de parohul de Hotin, Pr. Rafael Schaefer, și de patru martori. Și acest act a fost adus la cunoștință episcopului Kessler, care, ca și pe celelalte, l-a semnat.
Rămâne încă o enigmă de ce decretul Congregației Consistoriului, ca și scrisoarea lui Aloisius Sincero menționează doar cinci parohii, în timp ce, în informațiile sale, Pr. Anton Gabor vorbește despre opt parohii existente la acea dată în Basarabia. Lipsesc din ambele documente și din seria de procese verbale trei parohii, și anume: Soroca, Orhei și Ismail. O explicație a lipsei menționării unora dintre ele în actul pontifical din 2 august 1921 ne este oferită de arhiepiscopul de București Alexandru Th. Cisar, la 18 aprilie 1932, care scria: „După războiul din 1877..., acestei trei districte [Cahul, Ismail și Cetatea Albă – n.n.] au fost iarăși rupte și anexate Rusiei. Totuși, jurisdicția ecleziastică a rămas Episcopiei de Iași. Și episcopul de Iași, din capitala Moldovei, îi delega episcopului de Tiraspol administrația ecleziastică”. Este vorba de parohia Ismail, care a rămas sub jurisdicția canonică a Vicariatului Apostolic al Moldovei (înființat în 1818), precursorul Episcopiei de Iași.
Merită să redăm sentimentele pe care le-a trăit episcopul Iosif Kessler după ce parohiile basarabene au trecut sub jurisdicția Episcopiei de Iași. Aflându-se la 1 octombrie 1921 la București, îi spunea arhiepiscopului Netzhammer că, de când s-a făcut trecerea, „nu-i mai face nicio plăcere de a mai rămâne acolo, căci nu se mai simte ca la el acasă”. Motivul îl redă Raymund Netzhammer în memoriile sale: „Exact în momentul în care fugise [din] fața bolșevicilor, episcopul Kessler fusese foarte fericit că putuse să-și găsească un loc de refugiu în propria sa dieceză, în Basarabia. Acum era privat chiar și de această mângâiere!”
Astfel s-a făcut trecerea parohiilor din Basarabia sub jurisdicția Diecezei de Iași, eveniment care a dus la înflorirea vieții de credință a catolicilor dintre Prut și Nistru și la creșterea numărului lor, fapt demonstrat de recensământul din decembrie 1930, conform căruia în Basarabia locuiau 14.571 de credincioși catolici. Însă nu le-a fost dat acestor comunități să se bucure prea mult de o astfel de viață, pentru că în anul 1940 a dat peste ei tăvălugul ateo-comunist, revenit în Basarabia după scurta perioadă de administrație românească dintre 1941-1944 și care a căutat să distrugă prin toate mijloacele orice fel de prezență catolică în spațiul dintre Prut și Nistru, permițând activitatea unei singure dintre cele opt parohii câte existau în Basarabia la 1941, și anume a Parohiei „Providența Divină” din Chișinău, văduvită și ea, începând cu anul 1963, de sfântul ei lăcaș.
Pr. dr. Petru Ciobanu
