Fiecare dintre noi am auzit despre fericirile indicate de Isus la începutul capitolul 5 al Evangheliei după sfântul Matei (5,3-12), sau paralele lor din Evanghelia după sfântul Luca (6,20-23). Însă, dacă citim aceeași Evanghelie după Luca vom observa că prima fericire sa se referă la Maria, căreia Elisabeta îi spune: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45) O altă fericire care o privește pe Maria este: „Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt!” Răspunsul lui Isus – „Mai degrabă fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc!” (Lc 11,28) –, nu doar confirmă fericirea Mariei, care „păstra toate aceste cuvinte în inima ei” (Lc 2,51), ci o și indică drept model de credință. Sfântul Augustin scrie în această privință: „Înainte de a-l zămisli pe Domnul în trup, îl zămislise deja în suflet” (Discursuri 215,4). Comentând aceste cuvintele ale marelui părinte al Bisericii, Papa Francisc spune că Maria „a zămislit mai întâi credința și apoi pe Domnul” (Angelus, 8 decembrie 2014).
Credința face din Maria discipola care unește în sine dogmele credinței. Conciliul al II-lea din Vatican declară că „Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței” (LG 65). Și nu doar le unește, ce le și susține, le apără, le face să crească, pentru că misiunea ei este aceea de a-i vedea pe fiii ei adunați în jurul Preasfintei Treimi, îi vrea să fie mântuiți. Iar mântuirea se obține doar prin credință.
Un vechi imn oriental îi cântă astfel Mariei: „Slăvită Maică a lui Dumnezeu, tu distrugi ereziile, zdrobești puterea erorii, arăți deșertăciunea idolilor”. În viață întâmpinăm suficiente piedici în calea credinței noastre, destule ispite care amenință credința fiecărui dintre noi. La începutul creștinismului au fost ereziile, care puneau la îndoială divinitatea lui Isus sau a Duhului Sfânt; în Evul Mediu au fost cele care se îndoiau de prezența lui Isus în Euharistie; mai încoace au fost iluminismul, raționalismul, pozitivismul, agnosticismul, ateismul, consumismul etc., care căutau anihilarea credinței. Dar, vorba populară, „apa trece, pietrele rămân”. Credința a rămas. Dar pot fi și alte amenințări: moartea subită a unui om drag, o calamitate, un război, o pandemie ca aceea de acum.
Maria ne este sprijin în aceste situații. Să o privim la nunta din Cana, când, în situația dificilă creată de lipsa băuturii, credința ei în Isus realizează minunea transformării apei în vin (cf. In 2,1-12). Dar mai ales să o contemplăm stând la picioarele crucii, unde starea ei nu se deosebește uneori de a noastră: durere, suferință, lacrimi, disperare. Ce o face pe Maria să stea acolo, apoi să-și îngroape Fiul. Cu siguranță credința. Nici chiar atunci când și-a văzut Fiul mort și îngropat, ea nu și-a pierdut-o. De aceea, credința preasfintei Fecioare ne poate fi – dacă acceptăm – sprijinul credinței noastre. Da, trăim vremuri grele, da, unii trec prin războaie, alții prin calamități. Da, ne putem întreba și noi cum s-au întrebat alții după Holocaust sau după 11 septembrie 2001: „Unde este Dumnezeu?” Pentru unii răspunsul poate fi pierderea credinței… Însă dacă vom privi la Maria, Mama noastră care ne sprijină și ne apără, vom evita acest risc. La fel cum vom evita și riscul de a cinsti idolul banului, al puterii, al lui „a avea” în detrimentului lui „a fi” și al altor idoli care ne pândesc la orice pas pentru a ne face să ne pierdem credința creștină și să ne îndepărtăm de Isus.
Să ne rugăm Fecioarei Maria ca să ne fie călăuză în noaptea credinței noastre, la fel cum norul de lumină i-a călăuzit în noapte pe fiii lui Israel în drumul lor spre țara promisă. Să-i spunem: „Marie, fii pentru noi coloana de fum și de foc care călăuzea poporul prin pustiu, pentru a-i arăta calea”. Amin.
Pr. dr. Petru Ciobanu
