„Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc 1,46-47).

 

În pofida grijii și iubirii lui Dumnezeu, Maria nu a fost salvată în viața ei pământească de durere, oboseală și multe întrebări de genul: „Cum va fi aceasta?” (Lc 1,34). Unei femei simple, care l-a lăudat cândva pe Isus, spunându-i: „„Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt!” (Lc 11,27), Domnul i-a răspuns: „Mai degrabă fericiți sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc!” (Lc 11,28). Aceste cuvinte le putem lua drept laudă adusă Mamei sale și „fiat”-ului ei – „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Maria a rostit aceste cuvinte cu sinceritate, cu generozitate; nu au fost pronunțate pentru un spectacol, ci au fost rostite în sacrificiul tăcut și ascuns al fiecărei zile.

 

Contemplând acest adevăr, înțelegem mai bine logica lui Dumnezeu. Înțelegem că valoarea supranaturală a vieții noastre nu se află în realizarea unor fapte eroice, ci în ascultarea fidelă a voinței lui Dumnezeu, în generozitatea unui sacrificiu zilnic modest. Bucuria este un bine pentru creștini. Ea dispare doar atunci când omul îl jignește pe Dumnezeu, căci păcatul este rodul egoismului, iar egoismul este cauza tristeții. Însă chiar și atunci, bucuria rămâne ca focul acoperit de cenușă, în străfundul sufletului nostru, pentru că știm că Dumnezeu și Maica sa nu uită niciodată de oameni. Dacă, din inima noastră, izbucnește durere pentru păcatele comise, dacă suntem curățați de Sfânta Treime în sacramentul Pocăinței, Dumnezeu ne iese în întâmpinare ne iartă și ne încredințează Maicii sale sfinte, care este pricina adevăratei bucurii. Și tristețea dispare.

 

Pr. Vasili Cohanovschi