Conciliul al II-lea din Vatican, în Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, face o afirmație reluată tot mai insistent de Papa Francisc. Spune conciliul: „Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la o continuă reformă de care ea are nevoie necontenit” (nr. 6), altfel spus: Ecclesia semper reformanda. Aș ilustra aceste cuvinte cu acel gest profetic înfăptuit de sfântul Ioan al XXIII-lea atunci când a fost întrebat la ce bun conciliul? Papa a deschis un geam spunând că Biserica are nevoie de aer proaspăt. Este un principiu evanghelic, pe care-l putem pune în relație cu parabola bobului căzut în pământ și care moare, adică se reînnoiește, „se reformează” și, astfel aduce rod mult (cf. In 12,24), și cu cuvintele sfântului Paul care vorbește despre „reformarea” omului vechi pentru a se ajunge la omul nou (cf. Ef 3,9-10).

Vorbind despre dorința de reformă a Sfântului Părinte, Mons. Georg Gänswein a spus că „Papa Francisc nu vrea să reformeze credința, ci pe credincioși”. Acest lucru este exprimat clar în Evangelii gaudium: „Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe” (nr. 49). Însă pentru ca acest scop al papei – care este și scopul întregii evanghelii și ar trebui să fie și scopul nostru – să fie atins, este nevoie să pornim de la noi înșine, pentru că nu putem reforma Biserica dacă nu ne reformăm pe noi înșine, indiferent de ce poziție ocupăm în Trupul mistic al lui Cristos. 

Elementul de bază în această reformă este conștientizarea acestei necesități, sau mai bine zis ascultarea vocii lui Dumnezeu în propriile noastre conștiințe, care ne cheamă să fim tot mai autentici, și în cele din urmă împlinirea acestei chemări și acompanierea ei cu rugăciunea, pentru că prin ea îi putem cere lui Dumnezeu „harul său ca să deschidă inima noastră rece și să zdruncine viața noastră lâncedă și superficială” (EG, nr. 264), pentru că rugăciunea este plămânul Bisericii (cf. EG, nr. 262). Acest adevăr ne privește pe toți, preoți și laici, întrucât împreună formăm o „preoție împărătească” (1Pt 2,9).

Dar cât spațiu acordăm rugăciunii? Este ea o necesitate a sufletului nostru sau doar o datorie care trebuie împlinită? Ne rugăm pentru a deveni creaturi noi în Cristos (cf. 2Cor 5,17), sau ne rugăm cu impresia că, prin rugăciunea noastră îl putem schimba pe Dumnezeu?

Reforma înseamnă ieșire: ieșire din sine prin rugăciune și ieșire din zona noastră de confort prin slujirea carității. „Fiți păstori cu «mirosul oilor»”, a spus Papa Francisc la Liturghia crismei din anul 2013, iar sfântul Augustin spunea: „Pașterea turmei Domnului să fie o îndatorire de iubire”. Altfel, riscăm să ne fie îndreptate și împotriva noastră invectivele din cap. 34 al Cărții profetului Ezechiel. Pentru a reînnoi lumea cu plămada evangheliei, Isus le spune apostolilor: „Mergeți!” (cf. Mt 28,19). Aceleași cuvinte ne sunt adresate și nouă, pentru că numai ieșind, mergând, asemenea Bunului Păstor, putem găsi oaia rătăcită (cf. Lc 15,4). Trebuie să depășim frica de a fi respinși și de a fi răniți, pentru că altfel nu vom putea „învinge lumea” (cf. In 16,33). Realitatea îi privește și pe laici. „Tot poporul lui Dumnezeu vestește evanghelia”, afirmă Papa Francisc în Evangelii gaudium. La fel ca și preotul, și laicul trebuie să iasă, să meargă, depășind ispita de a se ascunde asemenea lui Adam și Evei și frica de a se întâlni cu Dumnezeu în persoana preotului (cf. Gen 3,10). De aici și întrebarea: nu suntem noi prea pasivi? Nu cumva ne temem să face pași concreți înainte, așteptând ca ceilalți să ne caute? Și nu este acesta oare motivul că ne lamentăm de bisericile noastre devin tot mai goale?  

Reiese de aici destul de clar că opera de reformare a Bisericii înseamnă și acțiune concretă și colaborare, și asta pentru a evita două extreme la fel de periculoase: clericalismul și laicismul. Riscul celui dintâi pericol nu este doar erezia activismului, cum o numește Papa Francisc, ci și îndepărtarea credincioșilor, care se pot simți inutili, neluați în seamă, ispitiți de a-și îngropa talantul (cf. Mt 25,18) primit pentru binele comunității. Cel de-al doilea pericol poate conduce la lenea preotului și la îngâmfarea laicului, ambele păcate destul de grave. Prin urmare, trebuie să alegem calea de mijloc, adică „să mergem împreună”, ca să mă folosesc de mottoul vizitei Papei Francisc în România.

Așadar, nu ne rămâne decât ne întrebăm, preot și laic: sunt eu gata, ca preot, să colaborez cu laicii la convertirea pastorală a comunității, la reformarea Bisericii? Iar eu, ca laic, sunt disponibil să fac același lucru? Dacă nu, cu ce drept mai rostesc Tatăl nostru și implor să vie împărăția sa, dacă trăiesc pe cont propriu: eu, ca preot, cu prezumția că toate le pot face singur; eu, ca laic, în indiferență față de viața comunității mele și a întregii Biserici?