Dragii mei, frați și surori în Domnul!

În Discursul Papei Francisc cu ocazia comemorării celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor din 17 octombrie 2015, găsim o afirmație foarte actuală și anume că „drumul sinodalității este drumul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la Biserica din cel de-al treilea mileniu”, și tocmai de aceea, continuă Sfântul Părinte, sinodalitatea „este dimensiune constitutivă a Bisericii”.

Iată că de la deschiderea procesului sinodal, la 9 octombrie 2021, au trecut mai mult de doi ani jumate, iar reflecția noastră asupra sinodalității și înaintarea noastră pe drumul sinodal continuă, pentru că Biserica „înseamnă drum împreună”, synodos în limba greacă, așa cum se exprima sfântul Ioan Gură de Aur.

Sinodalitatea, așa cum o trăim astăzi, nu este o noutate a Papei Francisc, nu este nicio noutate a Conciliului al II-lea din Vatican; sinodalitatea era deja trăită în Vechiul Testament, de unde a trecut în Noul Testament, devenind trăsătura de bază a Bisericii-comuniune: „Ca toți să fie una”, se roagă Isus la cina cea de taină (In 17,21). De fapt, izvoarele normative ale vieții sinodale a Bisericii în Scriptură atestă că în inima planului divin de mântuire se află chemarea la unirea cu Dumnezeu și la unitatea în el a întregului neam omenesc, ceea ce se împlinește în Isus Cristos și se realizează prin slujirea Bisericii. Acest adevăr transpare chiar din primele pagini ale Bibliei, atunci când Dumnezeu îl creează pe om ca o ființă socială chemată să colaboreze cu Creatorul sub semnul comuniunii, păzind universul și orientându-l spre ținta sa. Și mai clar apare sinodalitatea în clipa în care Dumnezeu încheie alianța de pe Sinai și convoacă întreg Israelul, făcând din el qahal – ekklesia – adunare, al cărei păstor era el însuși, făcându-se prezent prin slujirea lui Moise, la care alții sunt asociați în mod subordonat și colegial: judecătorii, bătrânii și leviții. Această adunare a poporului îi cuprindea nu numai pe bărbați, ci și pe femei și copii și chiar și pe străinii care trăiau în mijlocul poporului ales.

În Noul Testament sinodalitatea se manifestă prin chemarea celor doisprezece apostoli, grup care va constitui nucleul Bisericii, zidite pe Petru. Dar ar fi greșit să rezumăm ideea de synodos doar la această chemare. Întreaga activitate a lui Isus este orientată spre a ceea ce scrie sfântul Paul: „Să fie reunite toate cele din cer și cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos”. Punctul culminant al acestei „reuniri” este învierea lui Isus, care îi adună în unitate pe toți cei care, în credință, cred în el. 

Câteva momente importante pe drumul Bisericii apostolice în care poporul lui Dumnezeu este chemat la exercitarea comunitară a sinodalității sunt atestate de Faptele Apostolilor, care ne spun, în același timp, că protagonistul care conduce și orientează acest drum este Duhul Sfânt. Dintre toate, cel mai elocvent pentru rolul sinodalității este „Conciliu apostolic de la Ierusalim”, pe care teologul Yves Congar îl considera a fi unul dintre cele trei evenimente cruciale din istoria Bisericii (alături de Edictul de la Milano al împăratului Constantin cel Mare și Conciliul al II-lea din Vatican). În această adunare a apostolilor se poate recunoaște producerea unui eveniment sinodal în care Biserica apostolică, într-un moment decisiv al drumului său, trăiește vocația sa în lumina prezenței Domnului înviat în vederea împlinirii mandatului încredințat ei de Isus: „Mergând, faceți discipoli din toate neamurile” (Mt 28,19). Acest eveniment, de-a lungul secolelor, va fi interpretat ca figura de bază a sinoadelor celebrate de Biserică.

Toți cei care iau parte la acest „Conciliu apostolic” sunt actori activi în proces, deși diversificate sunt rolul și contribuția lor. Problema discutată – aceea a impunerii circumciziei creștinilor proveniți dintre neamuri – este prezentată întregii Biserici din Ierusalim, care este prezentă în toată desfășurarea sa și este implicată în decizia finală. Dar sunt interpelați în primă instanță apostolii și prezbiterii, care exercită cu autoritate slujirea lor specifică. Chiar dacă decizia finală este luată de Iacob, conducător al Bisericii din Ierusalim, ea este rodul comun al tuturor celor adunați și al acțiunii Duhului Sfânt care conduce Biserica, asigurându-i fidelitatea față de evanghelia lui Isus: „Duhul Sfânt și noi am hotărât” (15,28), vor declara apostolii și prezbiterii în scrisoarea trimisă comunităților din Antiohia, Siria și Cilicia (cf. Fap 15,23-29).

Desfășurarea Conciliului din Ierusalim arată pe viu drumul poporului lui Dumnezeu ca o realitate strâns unită, în care fiecare are un loc și un rol specific. El arată că, în fața unei provocări decisive pentru Biserica de la începuturi, metoda discernământului comunitar și apostolic este expresie a naturii însăși a Bisericii. De aceea, sinodalitatea amintește implicarea și participarea întregului popor al lui Dumnezeu la viața și la misiunea Bisericii, ceea ce înseamnă că toți membrii Bisericii – papa, episcopii, preoții, diaconii, persoanele consacrate, laicii – sunt coresponsabili de viața și de misiunea comunității și toți sunt chemați să lucreze după legea solidarității reciproce, respectând slujirile și carismele specifice, izvorul comun al acestora fiind Dumnezeu.

Pentru a face să se înțeleagă mai bine sinodalitatea, voi cita un fragment din mărturia cardinalului Lazzarus You Heung-sik, prefectul Dicasterului pentru Cler:

A trăi preoția pe de deplin înseamnă a-ți da viața pentru alții, a sluji, a fi un om al dialogului și al comuniunii. Astfel, pentru mine a fi preot și episcop înseamnă să merg împreună cu alții, să-i iubesc, și în special să ascult bine persoanele. În acest fel, preotul este „un părinte” al comunității, „un om” alături de frații și surorile care merg spre împărăția lui Dumnezeu, „un însoțitor” care se face una cu persoanele aflate în dificultăți. Sunt convins că Biserica este și trebuie să fie înainte de toate o familie, în care fiecare este un dar pentru ceilalți: bărbați și femei, tineri și bătrâni, preoți și laici, călugări și călugărițe. O familie în care toți se simt coresponsabili pentru viață și pentru vestirea evangheliei. A fi o Biserică sinodală pentru mine înseamnă aceasta: a trăi și a merge ca familie, în ascultarea strigătului omenirii, în slujirea celor marginalizați.

Dragi frați și surori în Cristos, sfântul Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte scria că „spiritualitatea comuniunii dă suflet elementelor instituționale, cu o indicație de încredere și deschidere, care răspunde în mod deplin demnității și responsabilității fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu” (nr. 45). Suntem adunați astăzi tocmai pentru a manifesta pe deplin valoarea, demnitatea și responsabilitatea fiecărui membru al poporului lui Dumnezeu din această mare familie care este Dieceza de Chișinău. Îmi doresc și mă rog ca Duhul Sfânt pe care l-am invocat împreună la începutul acestei adunări să ne călăuzească și să ne lumineze, pentru ca roadele acestei întâlniri în spiritul sinodalității să fie spre gloria lui Dumnezeu și spre binele fiecărui credincios. Așa să ne ajute Dumnezeu prin mijlocirea Maicii Domnului. Amin.