“Cred intr-unul Dumnezeu... si într unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl…”

(Crezul niceno-constantinopolitan)

Dragi confraţi preoţi, persoane consacrate, iubiţi creştini! În acest an al credinţei, sărbătoarea Crăciunului este o ocazie deosebită pentru fiecare dintre noi de a face o scurtă incursiune în propriul trecut spiritual, în încercarea de a ne redescoperi originile creştine, căutând „bucuria şi entuziasmul reînnoit al întâlnirii sale cu Cristos ”, ascultându-ne conştiinţa şi clarificând în sine cât de mult ne mai spune misterul Întrupării lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc de Crăciun pornind de la elementele spectaculare, tradiţionale, populare, artistice şi culinare care îl însoţesc. Având o încărcătură emoţională profundă, sărbătoarea Crăciunului este sărbătorită pretutindeni cu mult fast şi cu mult zgomot. Din păcate, mulţi creştini sărbătoresc Crăciunul fără să se mai gândească la ceea ce reprezintă el cu adevărat.

Iniţial, când creştinii au început să sărbătorească Crăciunul în secolul al IV-lea, tema sărbătorii se referea nu atât la naşterea Domnului la Betleem, cât mai mult la naşterea sa din Tatăl, aşa cum spune până astăzi profesiunea de credinţă niceno-constantinopolitană: „Cred într unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl…”

Numai începând cu Evul Mediu se iniţiază şi sărbătorirea aspectului uman al naşterii lui Isus, reflectându-se asupra călătoriei Sfintei Familii şi căutarea unui loc de popas pentru noapte, asupra sărăciei şi simplităţii grajdului unde au fost obligaţi să rămână pentru a-i oferi posibilitate Mariei să-l aducă pe lume pe fiul ei Isus. După ce sf. Francisc de Assisi a început reprezentarea istoriei Crăciunului cu personaje umane, ies din ce în ce mai mult în evidenţă acele aspecte umane, fără de care astăzi nu ne-am mai putea închipui această sărbătoare. Unul dintre simbolurile cele mai prezente ale solemnităţii Naşterii lui Isus este bradul de Crăciun, care întruchipează pomul din paradis. Roadele sale nu aduc moarte ci înseamnă bucurie şi viaţă. Atât lumânările de pe coroana de advent, cât şi luminiţele de pe bradul de crăciun simbolizează pe Cristos care a venit în lume precum „lumină adevărată, care luminează pe orice om” (In 1,9)

În presepiile pe care le construim cu atâta dibăcie în aceste zile, alături de figurinele principale, copilul Isus, mama sa Maria şi sfântul Iosif, sunt prezente mereu boul şi măgarul. Cele două animalele nu lipsesc niciodată, nici chiar în reprezentările cele mai vechi. Ele au o valoare simbolică şi ilustrează misterul întrupării lui Dumnezeu care devine om. Ele reprezintă lumea animală şi în ultimă analiză toată creaţia. Îndeosebi ele ne trimit chiar la Isus. Boul era animalul de sacrificiu al Vechii Alianţe. Cristos a venit pentru a se dărui şi a se sacrifica total lui Dumnezeu şi nouă până la urmă. Măgarul, spre deosebire de cal, care este călărit de regi şi generali, este simbolul păcii dar şi animalul de povară ce poartă greutăţile oamenilor. Boul şi măgarul rămân peste generaţii semne profunde ale Crăciunului. Ele ne amintesc de profetul Isaia, care spune: „boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea stăpânului său, dar Israel nu cunoaşte, poporul meu nu înţelege. L-au părăsit pe Domnul, l-au dispreţuit pe Sfântul lui Israel, s-au întors îndărăt” (Is 1,3.4.b).

Din aceste scurte consideraţii despre Crăciun şi elementele ce însoţesc sărbătoarea, gândul principal pe care să-l vreau să-l transmit tuturor este acesta, de a se comporta ca adevăraţi creştini, de a intra cât mai profund în misterul pe care Biserica îl celebrează, participând cu generozitate la viaţa comunităţii, atât pe plan liturgic cât şi pe cel caritativ. Presepiul şi celelalte simboluri crestine, intre care crucea mantuitoare a lui Isus, trebuie să rămână nu numai simboluri culturale ce definesc spaţiul de expresie creştin sau de solidaritate umană, ci, înainte de toate, simboluri ale profesiunii de credinţă în Domnul Isus, om şi Dumnezeu, răstignit şi înviat. Să redescoperim aceste simboluri ca fiind parte integrantă a profesiunii de credinţă creştină care ne aparţine şi ne identifică, cu care nu numai că ne mândrim dar o şi mărturisim constant în viaţa de fiecare zi. Când în noaptea şi în ziua de Crăciun, vom îngenunchea la cuvintele Crezului, care proclamă misterul lui Dumnezeu făcut om: „care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a făcut om”, acest gest nu va mai fi unul formal, dar va deveni crezul nostru întrupat.

În acest an al credinţei, cu ocazia sfintelor sărbători ale Crăciunului, mă rog ca fiecare dintre noi să-l poată întâlni pe acest copil plăpând ca pe Emanuel, Dumnezeu cu noi, pentru ca să continue şi să rămână în noi bucuria Crăciunului, chiar şi atunci când sărbătoarea va trece. Cu adevărat este fără de sens o sărbătoare fără sărbătorit. Crăciunul este sărbătoarea naşterii lui Isus Cristos şi de aceea el trebuie să fie prezent. Fără El nu există sărbătoare, nu există Crăciun. Fără el nu suntem creştini, iar sărbătorile noastre nu au nimic dea face cu credinţa. El este identitatea noastră, el este centrul credinţei noastre.

Cu bucurie şi speranţă pentru un Crăciun sfânt şi binecuvântat, cu rugăciuni şi binecuvântări,

va adresez tuturor salutul nostru crestin, CRACIUN FERICIT!

+Anton Coşa

Episcop de Chişinău