„Paștele lui Cristos este speranța lumii, ieri, azi și în veci”

 

 

Biserica, în Vinerea Mare, contemplând și plângând moartea lui Cristos pe cruce și depunerea lui în mormânt, a cântat: „Iată lemnul crucii pe care a atârnat mântuirea lumii”. Dar iată că, după o zi cufundată în tăcere și în sfântă așteptare, „în prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață” (Lc 24,1), răsună cu bucurie glasul îngerului care le vestește femeilor: „Cel pe care-l căutați «nu este aici!», în acest mormânt, nu este aici pentru că «a înviat!»” (cf. Mc 16,6), pentru că „moartea nu mai are nicio putere asupra lui” (Rom 6,9). Sfântul Ioan Paul al II-lea explica acest adevăr al credinței noastre spunând că, „în Cristos, viața este mai puternică decât moartea și mântuirea mai puternică decât păcatul”, și de aceea, tot el afirma că „Paștele lui Cristos este speranța lumii, ieri, azi și în veci”. Asta înseamnă că speranța „în care am fost mântuiți” (cf. Rom 8,24) este mai puternică decât deznădejdea care, în clipa morții lui Isus pe cruce, cuprinsese inimile tuturor celor care l-au urmat din Galileea la Ierusalim; înseamnă că Viața nu se sfârșește în Vinerea Pătimirii Domnului, ci își află împlinirea în Duminica Învierii, pentru ca de aici, în lumină, să-l conducă pe om spre împărăția cerească, deschisă nouă tuturor prin biruința acestei Vieți – care este însuși Cristos – asupra morții.

Moartea Domnului și Mântuitorului nostru ne arată cât de mare este ura pe care Satana o nutrește față de Dumnezeu și față de omul creat după chipul Creatorului (cf. Gen 1,27). Trăgându-l pe om în păcat, diavolul vrea să-l îndepărteze de Dumnezeu și, asemenea Faraonului Egiptului, să-l subjuge tiraniei sale. Însă, „carele lui Faraon și oștirea lui, le-a aruncat [Dumnezeu] în mare” și „dreapta ta, Doamne, pe dușman l-a doborât” (Ex 15,4.6). Așa s-a înfăptuit marea Trecere – Pesah, Paștele – de la sclavie la libertate și din întuneric la lumină. La ura Celui Rău, Dumnezeu are un alt răspuns: iubirea, prin care Isus trece de la moarte la viață, luându-l cu el și pe om și refăcând în el acel chip divin deformat de păcat. Această Trecere, acest Paște este ziua minunată – mai minunată decât dânsa alta nu-i – pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm și să ne veselim în ea (cf. Ps 117[118],24) și, în această bucurie și veselie, să înaintăm spre propriul nostru Paște cântând „Aleluia!”

Dragi confrați preoți, mă adresez acum în mod special vouă, care, împreună cu mine, purtați pe umeri grija poporului încredințat nouă de Păstorul cel bun spre păstorire. Privind spre Isus, nu puține sunt bucuriile care izvorăsc din misiunea pe care o îndepliniți cu iubire, urmându-i exemplul. Tocmai prin această iubire îl faceți prezent pe Dumnezeu în comunitățile noastre, făcând să strălucească gloria Celui Înviat. Dar uneori grea pare crucea pe care trebuie să o duceți zi de zi. În acest sens, îmi amintesc – poate că știți și voi această relatare – cum Ioan Paul al II-lea, împovărat de ani și de boală, a fost întrebat de ce nu renunță la slujire. Răspunsul lui trebuie să fie și răspunsul vostru în fața greutăților: „Cristos nu a coborât de pe cruce”. Da, Cristos nu a renunțat să lupte și a ajuns la înviere. Încurajați-vă și voi cu cuvintele sfântului Paul: „Mântuitorului nostru Isus Cristos a nimicit moartea și a făcut să strălucească viața și nemurirea prin evanghelie; în el am crezut și în el mi-am pus încrederea” (cf. 2Tim 1,10-12), și fiți astfel, asemenea apostolilor, martori ai învierii.

Dragi persoane consacrate, mă adresez și vouă, care sunteți, pentru acest popor al Dumnezeu, ca un canal prin care seva, de la rădăcină – Cristos – ajunge la fiecare om. Mărturia voastră de viață dedicată slujirii lui Dumnezeu și aproapelui face ca acolo unde speranța pare moartă ea să reînvie; acolo unde durerea și suferința domină să reapară bucuria; acolo unde sărăcia își întinde tentaculele să apară licărul încrederii în ziua de mâine; acolo unde lipsește iubirea și gingășia unei inimi iubitoare voi să fiți mâna prin care Isus îi mângâie pe toți cei nevoiași. Prin munca voastră, fiți și mai departe asemenea femeilor care, mergând la mormânt să ungă trupul lui Isus, devin mesagere ale credinței în învierea lui Isus și vestitoarele adevărului că Dumnezeu nu-i părăsește niciodată pe oameni.

Mă adresez și vouă, dragi familii, a căror vocație specială este, așa cum afirmă sfântul Ioan Paul al II-lea, de a fi martore „a legământului învierii lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei iubirii și a siguranței speranței” (FC 52). Sunt multe provocările care fac dificilă o autentică viață de familie, o autentică viață creștină trăită în sânul căminului familial. Dar orice provocare poate fi învinsă, orice greutate poate fi depășită dacă îl veți ruga pe Isus cel Înviat cu cuvintele ucenicilor de la Emaus: „Rămâi cu noi” (Lc 24,29), crezând că, dacă Isus a reușit să iasă biruitor din lupta cu moartea, veți reuși și voi să fiți biruitoare avându-l în mijlocul vostru pe el, bine știind că „unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20).

Mă adresez și vouă, dragi copii, mici ca vârstă, dar mari prin nevinovăția care caracterizează vârsta voastră și care vă face să fiți atât de asemănători Domnului înviat. Ce bucurie ar trebui să fie pentru voi faptul că sunteți predilecții lui Isus, care îi ceartă chiar și ucenicii săi atunci când aceștia nu-i lăsau pe copii să se apropie de el și spunând că împărăția cerurilor aparține unora ca voi! Înviind, Isus a adus bucurie lumii întregi, redându-i nevinovăția de la început. Păstrați în voi această nevinovăție, păstrați neatinsă puritatea inimilor voastre pentru ca astfel să-i faceți și voi bucurie lui Isus, care este cel mai mare, cel mai bun și cel mai fidel prieten al vostru.

Dragi tineri, mă adresez și vouă, pentru că și voi sunteți beneficiari ai învierii lui Isus, aș spune chiar dintre cei aleși. Să ne gândim la două dintre cele mai importante minuni ale lui Isus în favoarea a doi tineri și care nu sunt altceva decât o anticipare a propriei sale învieri: învierea fiului văduvei din Nain (cf. Lc 7,11-17) și învierea fiicei lui Iair (cf. Lc 8,49-56). Mai ales elocvente sunt cuvintele lui Isus adresate fiului văduvei: „Tinere, îți zic, scoală-te!” (Lc 7,14). Același îndemn răsună și azi și vă îndemn să luați aminte la el: sculați-vă și, la fel ca tânărul din Evanghelie (cf. Mc 17,27), exprimați-vă tot mai viu dorința de a-l urma pe Cel Înviat și puneți în practică această dorință, devenind și voi, asemenea tânărului apostol și evanghelist Ioan, martori ai victoriei lui Isus asupra morții și păcatului.

Dragi persoane în etate, în părul cărora a nins cu ani, o vorbă veche spune: „Cine nu are bătrâni să-i cumpere”, arătând astfel cât de prețioasă este prezența voastră în lume, în Biserică. Dacă astăzi suntem Biserică, este și datorită vouă, întrucât voi ați fost și încă mai sunteți pentru mulți dintre noi primii învățători în ale credinței; întrucât ați fost păstrătorii acestei credințe în anii când a te saluta cu „Cristos a înviat!” era interzis sau era luat în derâdere. Înaintați cu curajul credinței și încredere spre viața veșnică, având drept călăuză cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26), amintindu-vă în fiecare zi de cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea cu care am început acest Mesaj de Paști, pentru că învierea lui Cristos este și speranța voastră.

 

Închei acest mesaj cu cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur, care ilustrează atât de frumos misterul învierii lui Cristos pe care-l vom trăi împreună în cele cincizeci de zile ale Timpului Pascal, între Paști și Rusalii: „Cristos a înviat, iar tu, iadule, ai fost îndepărtat. Cristos a înviat și diavolii au căzut. Cristos a înviat și îngerii se bucură. Cristos a înviat și niciun mort nu rămâne în mormânt. Cristos, înviat din morți, este capul celor care dorm. Lui să-i fie glorie și putere în vecii vecilor. Amin.”

 

 

 

 

† Anton Coșa

Episcop de Chișinău