În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din anul 1950, papa Pius al XII-lea defineşte în mod solemn ca adevăr de credinţă că: Fecioara Neprihănită, terminându-şi şederea pe acest pământ, a fost ridicată cu trupul şi sufletul la slava cerească. 
În definirea acestei dogme, Papa Pius al XII-lea aminteşte trei dintre sfinţii părinţi orientali: pe Sfântul Ioan Damaschinul, pe Sfântul German din Constantinopol, şi un alt scriitor din vechime care spun că : Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dătătorul vieţii şi al nemuririi, a fost de datoria lui de a-i reda viaţa mamei. A fost de datoria lui de a o învia din morţi şi de a o primi alături de el, traversând o cale numai de el cunoscută (cf. Munificentissimus Deus). Afirmaţii deosebit de sugestive şi frumoase, dar, pentru a înţelege dogma în sensul ei antropologic (omenesc) şi teologic (divin), trebuie să o privim în lumina învierii lui Cristos. 

Învierea lui Cristos porneşte absolut din iniţiativa lui Dumnezeu care, scoţându-l pe Fiul său din mormânt, a făcut din el pe primul-născut dintre cei morţi. Din acest punct de vedere, vom înţelege cu atât mai mult că ridicarea la cer a Fecioarei-mame, nu se datorează vreunui merit personal, ci în virtutea harului divin, ea fiind plină de har. Este important de ştiut că învierea, în sensul Sfintei Scripturi, nu trebuie considerată ca reanimarea unui cadavru (aşa cum a fost înviat Lazăr, fiul văduvei din Nain sau fiica lui Iair), nici ca pe o simplă nemurire a sufletului despuiat de orice caracter corporal, nici ca o formă de reîncarnare într-o altă existenţă care ar fi încă supusă limitelor de spaţiu şi timp. Ea este mai degrabă învierea trupului (cărnii), după cum spune Simbolul apostolilor. 

Trupul (carnea) desemnează, în Crez, persoana în unitatea şi integritatea ei, ceea ce vrea să spună totalitatea sa compusă din spiritul, sufletul şi trupul său. Dar cuvântul trup (carne) trebuie înţeles, nu în sensul de compoziţie fizică, destinată pieirii, ci în sensul unei dimensiuni care nu încetează de a fi intim legată de identitatea persoanei umane. În realitate, viaţa nouă pe care creştinul o speră nu se referă numai la sufletul său, ci la persoana sa în totalitate, care a fost marcată în mod necesar de viaţa sa trupească în această lume, de comportamentul său, de evenimentele istorice trăite, într-un cuvânt: prin tot ceea ce i-a permis acestei persoane să devină ceea ce este. Spune un autor (G. Greshake) că, după cum: Total, în ridurile unei feţe îmbătrânite, se poate citi istoria scrisă a întregii sale vieţi, tot aşa în fiecare fiinţă omenească se păstrează fără greş istoria unei lumi care este "eu-l" însuşi (Plus fort que la mort, Ed. Mame 1979, pag. 92). Carnea (trupul) care învie este, deci, tot ceea ce poartă amprenta unei fiinţe omeneşti în felul său de a se raporta la sine însăşi, la lume, la alţii şi la Dumnezeu. 

Aceasta este forma învierii pe care credinţa creştină o are despre Isus şi care constituie speranţa învierii noastre. După cum spune apostolul Paul: Dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, tot astfel prin Isus, Dumnezeu îi va aduce cu el pe cei răposaţi (1Tes 4,14). Or, ridicarea la cer înseamnă că această speranţă s-a realizat deja în preacurata Fecioară Maria care a crezut mai mult decât oricare altă făptură omenească, pentru care vara sa Elisabeta o numeşte fericită (Lc 1,45). Dumnezeu a făcut-o să beneficieze de învierea trupului, ridicând-o "cu trupul şi cu sufletul în slava cerească", adică Dumnezeu i-a comunicat ceea ce fusese promis prin învierea lui Cristos în care a crezut mai mult decât la Buna-vestire şi a devenit preafericită în cer şi garanţia fericirii tuturor credincioşilor. 

Destinul preacuratei Fecioare Maria nu poate fi în nici un caz mai prejos şi nici despărţit de cel pe care tradiţia creştină l-a recunoscut întotdeauna martirilor şi sfinţilor, pe care i-a numit alţi Cristoşi. Autorul Scrisorii către Evrei numeşte nor de mărturisitori pe toţi cei care au precedat pe ceilalţi credincioşi în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numeşte adunarea primilor născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri (Evr 12,23). Dacă numai ridicarea preacuratei cu trupul şi sufletul la cer este recunoscută în mod explicit dintr-o mulţime atât de mare de mărturisitori şi primi născuţi ai cerului, aceasta se datorează numai titlului unic de care Maria dispune: Theotokos, adică: mamă a lui Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că mântuirea i-ar fi fost rezervată numai ei singure, ci din contra, ne-o propune pentru a ne stimula pe urmele lui Cristos, deoarece, aşa cum afirmă sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: Întreaga creaţie aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă: Noi înşine, care avem începuturile Duhului, şi noi suspinăm înăuntrul nostru, în aşteptarea înfierii, a răscumpărării trupului nostru (Rom 8,19 şi 23). (Argumentele sunt extrase din Maria în planul lui Dumnezeu şi împărtăşirea sfinţilor; cf. La documentation catholique nr. 2187, nr. 253,254,261-265). 

Sfântul Ioan apostolul vede pe cer un semn mare şi minunat: O femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele (Ap. 12,1). Este chipul preacuratei ca semn al Bisericii lui Isus. Ridicarea cu trupul şi sufletul la cer ne arată că Dumnezeu a anticipat deja pentru mama Fiului său mântuirea pe care o speră toţi creştinii şi această ridicare nu poate fi decât în folosul trupului mistic al lui Isus, adică al Bisericii, aşa cum o recunoaşte un mare teolog, zicând: Trupul fizic, unele din mădularele lui pot fi bolnave sau paralizate şi totuşi trupul întreg trăieşte şi activează, iar prin influenţa vieţii din el se pot vindeca iarăşi mădularele bolnave. Trupul poate muri doar atunci când se îmbolnăvesc părţile lui principale: capul şi inima. Dar capul şi inima Bisericii - Cristos şi Maica Domnului - se află în lumea divină şi nu pot cădea în nici o boală. Din părţi componente, proaste şi rele, nu poate rezulta un întreg sfânt şi imaculat; şi dacă Biserica ar fi numai o adunare de oameni, ea nu ar mai putea fi sfântă şi fără de prihană, căci nu există oameni lipsiţi de păcat pe pământ. Dar Biserica văzută îşi primeşte viaţa şi puterea, nu de la oameni păcătoşi, ci de la însuşi Cristos în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Col 2,1) prin mijlocirea Preasfintei şi Preacuratei Fecioare („plină de har”, Lc 1, 28) şi a întregii Biserici nevăzute a sfinţilor. 

Sfântul Francisc de Sales, pătruns de un sănătos spirit al credinţei, ne pune această întrebare: Care copil, dacă ar putea, nu ar învia-o pe mama sa şi nu ar pune-o în paradis, cât mai curând după moartea ei? La fel şi Sfântul Robert Bellarmin spune: Vă rog, cine ar putea crede că arca sfinţeniei (Tatălui), locuinţa Cuvântului, templul Sfântului Duh s-ar fi prăbuşit? Sufletului meu îi repugnă până şi gândul că acest trup virginal, care l-a născut pe Dumnezeu, l-a făcut să vadă lumina zilei, l-a hrănit, l-a purtat, s-ar fi prefăcut în cenuşă sau ar fi fost dat ca hrană viermilor. 

Cum răspunde preacurata lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri mari pe care i le-a făcut? Cu iubire îl preamăreşte pe Domnul şi se încredinţează total LUI. „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul” (Lc 1,46). În Maria ridicată la cer, întreaga creştinătate are o puternică mijlocitoare şi un minunat exemplu. De la ea poate învăţa oricine ca să-şi recunoască propria micime, să se ofere lui Dumnezeu cu toată disponibilitatea faţă de voinţa lui, de a crede în iubirea lui plină de milostivire şi atotputernică cu o credinţă neşovăielnică. Ea este patroana noastră şi de aceea ne adresăm ei ca unei mame: Sf. Fecioară, Maica Bunului Sfat, roagă-te pentru noi! Ajută-ne şi pe noi, copii tăi, să ajungem la bucuria Fiului Tău. Amin.