Săptămâna Sfântă este un moment fundamental în istoria omenirii și a lumii: este momentul în care un om a ieșit viu din mormânt și totul s-a schimbat. Din acel moment, moartea și-a pierdut finalitatea și pentru destinul uman a început o nouă existență, o viață adevărată. Toate acestea datorită lui Isus din Nazaret.

 

Se înțelege atunci de ce Paștele este pentru credincioși momentul central al istoriei și al vieții liturgice.

 

Acest moment crucial a avut loc cu mulți ani în urmă, în jurul anului 30 al erei creștine. Discipolii lui Isus au interpretat acest eveniment ca fiind finalul istoriei care l-a precedat și punctul de plecare a ceea ce a urmat, și au început să prezinte, prin relatări scrise, etapele semnificative ale vieții sale, de la întrupare până la coborârea Duhului Sfânt.

 

Acest eveniment, numit Paștele, care stă la baza creștinismului, reprezintă trecerea lui Cristos prin patima sa până la înviere și glorificare.

 

De două mii de ani, creștinii au continuat să celebreze săptămânal acest eveniment, sau mai bine zis misterul pascal, în prima zi a săptămânii, numită tocmai de aceea Ziua Domnului. 

 

De la acest început al duminicii ca „micul Paște al săptămânii” și sărbătoare fundamentală, creștinii au început curând să celebreze misterul pascal într-un mod mai solemn în „marea duminică a anului”, numită Paște.

 

Nu întâmplător, în normele generale de organizare a anului liturgic se afirmă că „Triduumul sacru al Paștelui, al Patimii și Învierii Domnului, strălucește ca punct culminant al întregului an liturgic. Astfel, Solemnitatea Paștelui are în anul liturgic aceeași înaltă demnitate pe care o are duminica în săptămână” (n. 18).

C. L.