Vorbind de sacramentul Căsătoriei, Conciliul Vatican II afirmă că „soţii creştini, prin puterea sacramentului Căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unităţii şi dragostei rodnice dintre Cristos şi Biserică şi participă la el (cf. Ef 5,32), se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală precum şi în acceptarea şi educarea copiilor. Prin aceasta, în starea şi felul lor de viaţă, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu” (LG 11).

 

Aceste cuvinte ne ajută să pătrundem în misterul acestui sacrament, dar Codul de Drept Canonic, defineşte căsătoria la can. 1055: „Legământul matrimonial, prin care un bărbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, rânduit prin caracterul său natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezaţi, la demnitatea de sacrament” (can. 1055 în CDC).

 

Căsătoria există la toate popoarele, precum unul din lucrurile cele mai naturale, pe care bărbatul şi femeia îl fac la o vârstă precisă. Legea civilă şi cea canonică, pentru creştini, stabileşte regulile pentru un astfel de eveniment, indicând drepturile şi datoriile soţilor şi punând regimul matrimonial sub conducerea legislaţiei civile şi canonice. Este unul din marile evenimente ale umanităţii pe care Dumnezeu, în momentul creaţiei, creându-i diferiţi bărbat şi femeie, le-a spus: „Îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup.” (Gn 2,24). I-a binecuvântat şi le-a spus: „Înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” prin iubire.

 

Vorbind de dorinţa Dumnezeului creator, Isus spune că soțul şi soţia „nu vor mai fi doi, ci un singur trup” (Mt 19,6). Iubirea Domnului pentru familia care este întemeiată prin căsătorie, este atestată de faptul că la începutul vieţii sale publice, la Cana în Galilea, a participat cu mama sa şi primii apostoli la o nuntă. Acest lucrul îl relatează Ioan, care era prezent, în Evanghelia sa, în al doilea capitol, adăugând că, cu această ocazie a făcut prima sa minune (In 2,1-11).

 

În predica sa Isus a învăţat fără echivoc sensul original al unirii bărbatului cu femeia, pe care Creatorul a voit-o de la început: permisiunea dată lui Moise, de a-şi repudia propria soţie, care era o concesie motivată de tăria inimii; unirea matrimonială a bărbatului şi a femeii este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a spus: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mt 19,6). Această insistenţă clară asupra indisolubilităţii a legăturii matrimoniale ia lăsat perplecşi poate pe discipoli şi a apărut ca o exigenţă irealizabilă.

 

Totuşi, Isus nu i-a însărcinat pe soţi cu o greutate imposibilă şi foarte gravă, mult mai grea decât legea lui Moise: „Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei, tulburată de păcat, oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos, izvor al oricărei vieţi creştine” (CBC 1615).

 

Pentru a înţelege mai bine acest sacrament, trebuie să ne reamintim că întreaga viaţă creştină se desfăşoară sub semnul iubirii între Dumnezeu şi Biserică, între Dumnezeu şi umanitate. Pentru cei botezaţi, însă, nu doar momentul cel mai important din viaţa lor, dar este un adevărat sacrament al Noii Alianţe.

 

Conciliul Vatican II în constituţia despre Biserică în lumea contemporană, cu titlul Geudium et spes, printre problemele cele mai urgente ale omului de azi, pune în primul loc, căsătoria, familia, invitându-l nu doar la apărarea indisolubilităţii, ci şi la valorificarea sacramentului Căsătoriei. Dedică astfel n.47 căsătoriei şi familiei în lumea de azi; n.49 iubirii conjugale; n.50 fecundităţii căsătoriei; n.51 acordului între iubirea conjugală şi respectul vieţii şi în cele din urmă, n.52 angajamentului tuturor pentru binele căsătoriei şi al familiei. Ar fi frumos să se cunoască învăţătura conciliară nu doar de către soţii creştini, ci în special de către cei care se iubesc, tineri şi întreaga comunitate creştină, mai ales în acele locuri unde căsătoria este încărcată de legislaţii divorţate şi unde familia, dacă nu este distrusă, în mod sigur este slăbită, pentru că „familia este o şcoală de îmbogăţire umană” (GS 52).

 

Ioan Paul al II-lea a dat mereu atenţie familiei şi căsătoriei, de exemplu prin enciclica Familiaris consortio, însă şi papa Benedict al XVI-lea nu a omis să sublinieze rolul, fecunditatea, importanţa familiei, atât pentru viaţa socială cât şi pentru cea civilă a popoarelor.

 

„Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica; harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor, le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice” (CBC 1661). Aceste cuvinte ne trimit imediat cu gândul la sfântul Paul care, scriindu-le efesenilor, spune: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica”, dar adaugă imediat că sacramentul căsătoriei este un mare mister, aşa cum este un mister unirea lui Cristos cu Biserica (Efes 5,25 ş.u.).

 

Mons. Cesare Lodeserto