Cele două sacramente, al sfintei Preoţii şi al Căsătoriei, sunt sacramentele ce conferă o particulară misiune în Biserică şi în edificarea poporului lui Dumnezeu.

 

„În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii. La rândul lor, soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special” (CBC 1535).

 

Isus le-a dat apostolilor porunca de a continua misiunea sa. I-a ales acolo unde i-a găsit (printre pescari, vameşi şi alţi oameni cu diferite ocupaţii obişnuite…) şi i-a constituit apostoli, adică i-a trimis ca misionari pentru a duce Veste cea Bună întregii lumi.

 

Evanghelia lui Matei aminteşte că „Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Símon, cel numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacób, fiul lui Zebedéu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedéu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (Mt4,18-22).

 

Marcu relatează astfel chemarea discipolilor:„Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Símon şi pe Andrei, fratele lui Símon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin [mai departe], i-a văzut pe Iacób, fiul lui Zebedéu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedéu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.” (Mc 1,16-20).

 

Ioan ne spune un fapt interesant legat de chemarea primilor apostoli (In 1,35-51). Ne spune că primul care l-a urmat a fost Andrei; acesta i-a spus fratelui său Simon:„L-am găsit pe Mesia” şi astfel l-au urmat amândoi; apoi îl întâlneşte pe Filip, Filip îl întâlneşte pe Natanael, numit Bartolomeu şi astfel pe toţi ceilalţi.

 

Conciliul Vatican II, vorbind de instituirea diferitelor ministere în Biserică, spune:„Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri care tind spre binele întregului trup. Cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu şi, ca atare, se bucură de adevărata demnitate de creştini, aspirând împreună în mod liber şi organizat spre acelaşi scop, să ajungă la mântuire” (LG 18).

 

Vorbind apoi în mod expres de instituirea celor doisprezece, afirmă:„Domnul Isus, după ce s-a rugat Tatălui, chemând la sine pe cei pe care i-a voit, a stabilit doisprezece pentru a fi cu el şi pentru a-i trimite să predice împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 3,13-19; Mt 10,1-42); pe aceştia i-a constituit apostoli (cf. Lc 6,13) în forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei (cf. In 21,15-17). I-a trimis mai întâi la fiii lui Israel şi apoi la toate popoarele (cf. Rom 1,16) pentru ca ei, împărtăşindu-se din puterea lui, să transforme toate popoarele în ucenici ai Domnului, să-i sfinţească şi să-i cârmuiască (cf. Mt 28,16-20; Mc 16,15; Lc 24,45-48; In 20,21-23) şi astfel să extindă Biserica şi să o păstorească, exercitându-şi slujba sub conducerea Mântuitorului în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20). În această misiune ei au fost pe deplin întăriţi în ziua Rusaliilor (Fap 2,1-36) conform făgăduinţei Domnului… Apostolii, aşadar, predicând pretutindeni evanghelia (cf. Mc 16,20) primită prin lucrarea Duhului Sfânt de către cei care îi ascultau, adună laolaltă Biserica universală, pe care Domnul a întemeiat-o pe apostoli şi a zidit-o pe sfântul Petru, mai marele lor, Isus Cristos fiind el însuşi piatra din capul unghiului (cf. Ap 21, 14; Mt 16,18; Ef 2,20)” (LG 19).

 

Acest sacrament se numeşte al Ordinatio, pentru că îi indică pe cei care conduc Biserica, face ordine între discipolii Domnului. De la cuvântul Ordinatio derivă cuvântul instituire care face referire la cei care, primind sacramentul Preoţiei (episcopii, prezbiterii, diaconii), sunt abilitaţi să desfăşoare diferite servicii în comunitatea credincioşilor.

 

„Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental care integrează în ordinul episcopilor, al presbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare, sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un Dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas) care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o investitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări” (CBC 1538).

 

Sacramentul Preoţiei nu se naşte din popor, adică, nu poporul îşi alege păstorii (episcopii, prezbiterii şi diaconii) ci Cristos, care consacră în Duhul Sfânt miniştrii săi. În Biserică, adică unde nu este democraţie, cum ar trebui să se întâmple şi în guvernele politice ale popoarelor, ci ierarhie, pentru că guvernarea este încredinţată celor pe care Dumnezeu i-a ales şi consacrat.

 

Toate religiile au miniştrii lor; şi religiile vechi şi religiile păgâne aveau preoţi. Evreii, în particular, aveau preoţii de la templu, aflaţi sub conducerea Marelui Preot; Scrisoarea către evrei, trece în revistă preoţia levitică (preoţii erau aleşi din tribul lui Levi) şi o confruntă cu preoţia lui Cristos.

 

Dintre preoţii din vechime, îl cunoaştem pe Melchisedek, care îl întâlneşte pe Abraham, în timp ce se întorcea dintr-o înfrângere; îl binecuvântează şi Abraham îi dăruieşte acestuia a zecea parte din ceea ce el avea. Preoţia antică a fost abolită în momentul în care a venit Fiul lui Dumnezeu, unicul şi adevăratul mare preot, care s-a sacrificat pentru mântuirea noastră:„Cristos a primit o misiune mult mai perfectă, mai minunată care este alianţa al cărei mijlocitor este” (Evr 8,8). Cu aceste cuvinte, autorul sacru vrea să spună că a existat o alianţă veche, ai căror mijlocitori erau preoţii dinaintea lui Cristos şi o alianţă nouă, care a fost făcută prin sângele lui Cristos:„Şi de aceea el este mijlocitorul unei alianţe noi, pentru ca, prin moartea lui pentru răscumpărarea din greşelile din timpul primei alianţe, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii veşnice.” (Evr 9,15).

 

În timpul lui Moise, Dumnezeu a constituit „o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”, aşa cum ne aminteşte Cartea Exodului (19,6); apoi a fost ales tribul lui Levi, pentru a oferi poporului lui Israel preoţi care ofereau mieii şi ţapii ispăşitori şi făceau liturghiile, în numele poporului. Odată cu Isus a fost abolită preoţia veche şi a fost instituită o nouă preoţie, al cărei mare preot este chiar el. cei care astăzi exercită această funcţie participă la preoţia unică a lui Cristos, pentru că sacrificiul lui Cristos este unic, şi a fost îndeplinit odată pentru totdeauna. Preotul este un slujitor (un ministru), care îl face prezent pe Isus în sacrificiul euharistic al Bisericii.

 

Conciliul al II-lea din Vatican a făcut distincţie între preoţia comună  a credincioşilor, rezultată în urma Botezului şi preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a prezbiterilor, care rezultă din sacramentul Preoţiei. Atât unul cât şi celălalt participă la preoţia lui Cristos, dar, diferind numai prin natură, în grad, sunt conferite unul pentru celălalt:„În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal – viaţă de credinţă, de speranţă şi de iubire, viaţă după Duh -, preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune, spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. Este unul din mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Din acest motiv ea este transmisă printr-un sacrament propriu, sacramentul Preoţiei” (CBC 1547).

 

Prin intermediul ministerului episcopilor şi al preoţilor, Cristos se face prezent pe altar în speciile euharistice şi în sacramente; preotul se face tutorele lui Cristos şi îndeplineşte tot ceea ce el a făcut, pentru că lui i-a dat mandatul:„Faceţi aceasta în amintirea mea”. Când celebrează Euharistia, nu celebrează doar pentru sine sau pentru credincioşii pe care îi numeşte, ci pentru întreaga Biserică; celebrează, adică, cultul lui Cristos, mort, înviat şi viu.

 

„Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos – Capul Bisericii – în faţa adunării credincioşilor; ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii şi mai ales atunci când oferă Jertfa euharistică” (CBC 1552).

 

Mons. Cesare Lodeserto