„Iubirea soţilor pretinde, prin însăşi natura sa, unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane, care le cuprinde întreaga viaţă: «Astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup» (Mt 19, 6). «Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria». Această comuniune umană este întărită, purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun.
«Demnitatea personală egală, ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină, face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul». Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă” (CBC 1644-1645). Nu poate fi un bărbat care să se căsătorească cu mai multe femei şi nici o femeie care să aibă mai mulţi soţi, ci numai un bărbat şi o singură femeie ce formează familia: doi bărbaţi şi două femei formează împreună un mod de convieţuire şi de interes, dar poate că şi de iubire, dar nu formează o familie, pentru că lipseşte un lucru, proliferarea directă şi personală de fii, care este scrisă în natura omului şi nu este deloc impusă de religia creştină.
Căsătoria creştină nu este doar una, ci este şi indisolubilă, adică nu se poate rupe; doar moartea unui dintre soţi, îl face liber pe celălalt să se căsătorească din nou. De aceea, catolicii nu pot recurge la divorţ, chiar dacă în ţara proprie este admis; odată căsătoriţi, aşa rămân pentru totdeauna. Isus a spus: „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter” (Mc 10,11-12).
Legat de indisolubilitate, Isus spune că: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10,9). Conciliul Vatican II defineşte divorţul ca fiind o adevărată plagă şi menţionează că divorţul este cu totul contrar adevăratei iubiri (GS 49). Doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei nu este o invenţie a Bisericii, ci reiese din Cuvântul Domnului, pe care Biserica trebuie să-l asculte mereu şi să-l propună credincioşilor. De aceea, cei divorţaţi nu se pot împărtăşi, dar sunt în aceeaşi măsură iubiţi de Dumnezeu, care cunoaşte slăbiciunile omului şi crizele atât de multor familii.
Divorţul este refuzat de Biserică, dar cei divorţaţi nu, ei sunt iubiţi de Dumnezeu şi de păstorii sufletelor; cei divorţaţi nu trebuie să se simtă îndepărtaţi sau duşmani ai Bisericii, ci ei sunt fii ce nu se pot împărtăşii, dar pot participa la liturghie, se pot ruga, trebuie să îşi educe fii în credinţă şi să facă fapte de caritate.
O spune şi Catehismul Bisericii Catolice cu multă claritate: „Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Jertfa Liturghiei, să stăruie în rugăciune, să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii, să-şi educe copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă, pentru a implora astfel, zi de zi, harul lui Dumnezeu” (CBC 1651).
Mons. Cesare Lodeserto
