A apărut nevoia unei reflecții atente asupra formelor penitențiale ale postului și abstinenței, înțelese ca momente importante pe drumul credinței și pentru o maturizare mai autentică a vieții interioare. Scopul nu este de a elimina aceste forme de penitență, ci de a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă mai întâi valoarea lor, astfel încât acestea să nu fie doar o simplă formalitate, și, de asemenea, să se extindă și la îndeplinirea altor forme de penitență care corespund vremurilor și nevoile spirituale actuale.

Postul și abstinența, împreună cu rugăciunea, pomana și alte opere de caritate, au aparținut întotdeauna vieții și practicii penitențiale a Bisericii. Ele răspund nevoii permanente de convertire a creștinului, de a cere iertare pentru păcate, de a implora ajutorul divin, de a-i aduce mulțumire și lăudă Tatălui.

Însă, pentru ca postul și abstinența să se încadreze în adevăratul sens al practicii penitențiale a Bisericii, acestea trebuie să aibă un suflet autentic religios. Pentru aceasta, este necesar să-i redescoperim identitatea originală și spiritul autentic în lumina cuvântului lui Dumnezeu și a tradiției Bisericii.

 

 

 

Postul nu a fost introdus de Isus, ci era deja prezent în experiența religioasă a poporului lui Israel, de care a fost practicat ca un moment de mărturisire a credinței în singurul Dumnezeu adevărat, izvor al oricărui bine, și ca element necesar pentru a depăși încercările la care era supusă încrederea în Domnul. Vedem cum Moise și Ilie se abțin de la mâncare pregătindu-se pentru întâlnirea cu Dumnezeu (cf. Ex 34,28; 1Rg 19,8). Conștientizarea păcatului, durerea, căința și ispășirea, în timp ce se manifestă în multe feluri, își găsesc expresia cea mai naturală în post (1Sam 7,6). Cu toate acestea, chiar și în practicile de post pot exista capcane: complăcerea, pretenția de a pretinde drepturi de la Dumnezeu, încercarea de a nu îndeplini îndatoririle față de aproapele. Din acest motiv, profetul denunță falsitatea formalismului și predică adevăratul post pe care îl dorește Domnul: „Dezleagă lanțurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiți; înlăturați orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l”(Is 58,6-7).

 

 

Postul își găsește modelul și semnificația în Isus. Învățătorul nu le impune discipolilor nicio practică de post, însă îi reamintește necesitatea în lupta împotriva Celui Rău; de fapt, el evidențiază importanța acestuia și indică spiritul și stilul. Patruzeci de zile de post preced lupta spirituală a ispitelor, pe care Isus o înfruntă în pustiu și pe care o depășește cu o aderență fermă la cuvântul lui Dumnezeu: „Dar el, răspunzând, i-a zis: «Este scris: ‘Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’»” (Mt 4,4). Isus afirmă sensul interior și religios și respinge atitudinile exterioare și ipocrite (cf. Mt 6,1-6.16-18): postul, rugăciunea și pomana sunt un act de ofrandă și de iubire față de Tatăl „care este în ascuns” și „care vede în ascuns” (Mt 6,18). Ele sunt un aspect al urmării lui Cristos de către ucenici. Când a fost întrebat de ce discipolii săi nu practică formele de post practicate în cercurile iudaismului, Isus răspunde: „Pot oare nuntașii să postească atât timp cât mirele este cu ei? Cât timp au mirele cu ei, nu pot să postească” (Mc 2,19). Practica penitențială a postului nu este potrivită pentru a manifesta bucuria comuniunii nupțiale a discipolilor cu Isus. Dar el adaugă imediat: „Vor veni însă zile în care mirele va fi luat de la ei și atunci, în ziua aceea, vor posti” (Mc 2,20). În aceste cuvinte Biserica găsește temelia îndemnului la post ca semn al participării discipolilor la evenimentul dureros al pătimirii și morții Domnului.

 

 

Sfântul Paul oferă o viziune a postului ca „renunțare”, în măsura în care aderarea la Cristos necesită lupta împotriva păcatului și împotriva a tot ceea ce duce la păcat: „Pentru libertate ne-a eliberat Cristos” (Gal 5,l). Conștient de această responsabilitate, sfântul Paul, imitând atleții care se pregătesc să concureze pe stadion, afirmă fără teamă: „Îmi chinuiesc trupul și îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins” (1Cor 9,27). Angajamentul pentru cumpătare și mortificare este, prin urmare, o parte integrantă a experienței creștine ca atare și face parte din cerințele unei noi vieți conform Duhului: „Așadar, vă spun: umblați în Duh și nu împliniți poftele trupului! Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,16.22-23).

 

 

Învățătura și practica postului și a abstinenței, care au fost întotdeauna prezente în viața Bisericii, au căpătat o fizionomie mai clară în cercurile monastice din secolul al IV-lea, atât de obișnuite cu cumpătarea, cât și cu privarea de hrană în anumite momente ale anului liturgic. Mai mult, s-a consolidat obiceiul ca ceea ce creștinii economisesc prin post să fie destinat ajutorării celor săraci și bolnavi. „O, cât de religios ar fi postul dacă ai trimite celor săraci ceea ce cheltuiești pentru ospăț!” (Sf. Ambroziu, Povestea lui Nabot, X, 45), îndeamnă sfântul Ambroziu. Sfântul Augustin spune: „Să dăm de pomană ceea ce primim de la post și abstinență” (Discurs, 209,2). Astfel, abținerea de la mâncare este întotdeauna combinată cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea și iubirea generoasă față de cei nevoiași.

 

 

Conciliul al II-lea din Vatican, având ca obiectiv actualizarea pastorală, a reînnoit dispozițiile Bisericii privind postul și abstinența și i-a clarificat motivele. Paul al VI-lea, în Constituția apostolică Paenitemini referitoare la disciplina penitențială, a reamintit valoarea penitenței ca atitudine interioară, ca „act religios personal, care are ca scop iubirea și abandonarea în Domnul: a posti pentru Dumnezeu, nu pentru sine”. De asemenea, i-a îndemnat pe oameni să redescopere și să trăiască postul și abstinența alături de alte forme de penitență și opere de caritate.

 

 

 

În fața schimbărilor rapide ale condițiilor sociale și culturale, a răspândirii noilor fenomene ale conduitei morale, este necesar să reafirmăm originalitatea postului și a abstinenței. Prin urmare, trebuie afirmat un principiu al vieții creștine: orice practică a renunțării își găsește valoarea deplină, în conformitate cu gândirea și experiența Bisericii, numai dacă se desfășoară în comuniunea vie cu Cristos și, prin urmare, dacă este animată de rugăciune și este orientată spre exercitarea concretă a carității fraterne.

 

 

Practica penitențială a Bisericii își atinge apogeul în sacramentul Reconcilierii. Calea convertirii inimii, angajamentul față de reînnoirea spirituală, deschiderea sinceră față de „a crede în evanghelie” (cf. Mc 1,15) își găsesc adevărul deplin în sacramentul Reconcilierii, care este revelat ca fiind necesar pentru a obține iertarea păcatelor, pentru a asigura autenticitatea și profunzimea virtuții penitenței și a diferitelor practici penitențiale. De la reînvierea unei participări mai frecvente la acest sacrament, întreaga practică penitențială își va putea căpăta semnificația deplină interioară și religioasă.

 

 

Postul și abstinența, în originalitatea lor creștină, au și ele o valoare comunitară: la pocăință este chemat nu numai credinciosul individual, ci întreaga comunitate. Pentru a face mai evident caracterul comunitar al practicii penitențiale, Biserica stabilește că credincioșii țin post și abstinență în aceleași timpuri și zile: astfel, întreaga comunitate eclezială este o comunitate penitentă. Aceste timpuri și zile, așa cum scrie Paul al VI-lea, sunt alese de Biserică „dintre cele care, în timpul anului liturgic, sunt cele mai apropiate de misterul pascal al lui Cristos” (Paenitemini, III) sau sunt cerute de nevoile particulare ale comunității ecleziale. Încă din primele secole, postul a fost observat în Vinerea Mare și s-a avut grijă ca Postul Mare să înceapă cu postul din Miercurea Cenușii. De asemenea, vinerile fiecărei săptămâni a anului sunt zile deosebit de propice și semnificative pentru practica penitențială a Bisericii, atât pentru referința lor la acea vineri care culminează cu Paștele, cât și ca pregătire pentru Împărtășania euharistică în adunarea duminicală: în acest fel creștinii se pregătesc pentru bucuria frățească a Paștelui săptămânal.

 

 

Transformările sociale și culturale profunde au făcut problematice uzanțele și obiceiurilor și a apărut nevoia de a regândi formele concrete ale practicii penitențiale. Comunitățile ecleziale, precum și fiecare creștin se angajează să găsească cele mai potrivite modalități de a practica postul și abstinența în conformitate cu spiritul autentic al tradiției Bisericii. Aceste căi constau în privarea și cumpătarea nu numai în hrană, ci și a tot ceea ce poate fi un obstacol în calea vieții spirituale. Este importantă responsabilitatea fiecăruia și a tuturor: individul este îndemnat să-și asume un stil de viață marcat de o mai mare cumpătare și austeritate și să facă gesturi generoase față de cei care trăiesc în sărăcie. Semnificația creștină a postului și abstinenței trebuie să-i facă pe credincioși să cultive o mai mare cumpătare a vieții și să discearnă alegerile ce trebuie făcute. Există unele comportamente care ne pot face cu ușurință robi ai superfluului: consumul de alimente fără o regulă corectă, risipa de resurse, utilizarea excesivă a băuturilor alcoolice și fumatul, căutarea neîncetată a lucrurilor de prisos, cheltuielile excesive și nemotivate, frenezia care nu lasă loc pentru tăcere, reflecție și rugăciune, utilizarea exagerată a televizorului și a altor mijloace de comunicare care pot crea dependență și pot împiedica dialogul în familie. Creștinii sunt chemați, prin harul lui Cristos, să se comporte „ca fii ai luminii” și, prin urmare, să nu participe „la faptele fără rod ale întunericului” (Ef 5,8.11). Prin practicarea postului corect în aceste și în alte domenii ale vieții personale, creștinii oferă o mărturie prețioasă de credință referitoare la adevăratele valori ale vieții umane.

 

 

Stilul de post voit de Isus ne învață că mortificarea este un exercițiu de austeritate la cei care o practică, dar asta nu înseamnă că trebuie să devină un motiv de greutate și tristețe pentru aproapele care așteaptă o atitudine senină și veselă. Această atenție față de ceilalți este o caracteristică indispensabilă a postului creștin, până la punctul în care a fost întotdeauna legată de caritate: rodul economic al renunțării la alimente sau la alte bunuri nu trebuie să-l îmbogățească pe cel care postește, ci trebuie să servească pentru a-i ajuta pe ceilalți: „Creștinii trebuie să dea celor săraci ceea ce a fost pus deoparte prin post”, avertizează Didascalia Apostolilor (nr. V). În acest sens, postul creștinilor trebuie să devină un semn concret al comuniunii cu cei care suferă. Chiar și în Moldova, unde există multe forme de sărăcie, Biserica se simte chemată să retrăiască și să propună din nou, în spiritul evangheliei carității, practica penitențială ca semn și stimul concret pentru a prelua controlul asupra situațiilor de nevoie și a-i ajuta pe oameni să facă față problemelor zilnice ale vieții.

 

 

Nota pastorală propune următoarele norme care se inspiră din canonul 1249 al Codului de Drept Canonic: „Toți credincioșii creștini sunt ținuți, prin lege divină, să facă pocăință, fiecare după felul său; dar pentru ca toți să se unească într-o anumită respectare a pocăinței, sunt stabilite zile de pocăință în care credincioșii să se dedice în chip deosebit rugăciunii, să îndeplinească fapte de pietate și de caritate, să se mortifice pe ei înșiși, îndeplinindu-și cu mai mare fidelitate obligațiilor proprii și, mai ales, respectând postul și abstinența”. Aceste dispoziții determină disciplina penitențială a Bisericii Universale, indicată în canoanele 1251 și 1253 din Codul de Drept Canonic:

– Norma postului „obligă să se ia o singură masă în timpul zilei, dar nu interzice să se ia puțină mâncare dimineața și seara, urmând, pentru cantitate și calitate, obiceiurile locale aprobate” (Paenitemini, III).

– Regula abstinenței interzice utilizarea cărnii, precum și a alimentelor și băuturilor care, într-o judecată prudentă, trebuie considerate ca fiind deosebit de căutate și costisitoare.

– Postul și abstinența, în sensul specificat mai sus, trebuie respectate în Miercurea Cenușii și Vinerea Mare (Sacrosanctum Concilium, nr. 110).

– Abstinența trebuie respectată în toate și fiecare vineri din Postul Mare, cu excepția cazului în care coincid cu o solemnitate (cum ar fi 19 sau 25 martie). În toate celelalte vineri ale anului, cu excepția cazului în care coincid cu o solemnitate, trebuie să se respecte abstinența sau să se poată face o altă operă de penitență, rugăciune, caritate.

– La respectarea postului sunt ținuți toți cei care au atins majoratul și până la începutul celui de-al 60-lea an al vieții; la legea abstinenței cei care au împlinit vârsta de 14 ani.

– De la obligația de a respecta postul și abstinența se poate scuti dintr-un motiv just, cum ar fi sănătatea. Mai mult, „parohul poate să acorde, dintr-un motiv just și în conformitate cu dispozițiile Episcopului diecezan, în cazuri particulare, dispensă de la obligația de a respecta ziua... de pocăință, ori înlocuirea cu alte fapte de pietate” (CDC, can. 1245).

 

 

Este important să fie depusă o muncă educativă constantă a credincioșilor, astfel încât practica penitențială să fie inserată într-un mod obișnuit și armonios în viața creștină personală și comunitară. În numele comuniunii ecleziale și în spiritul ascultării și al carității pastorale, în ciuda posibilelor poziții diferite, se solicită transmiterea acestei noi dispoziții într-o formă pozitivă și cu convingerea deplină că această alegere, fiind supusă evaluării și confirmării Sfântului Scaun, este voința lui Dumnezeu pentru comunitatea noastră eclezială și va aduce cu siguranță beneficii spirituale mai mari pentru credincioșii noștri.

În acest sens, pot fi utile următoarele sugestii:

– În timpurile sacre ale Adventului și Postului Mare este posibil să fie încurajată redescoperirea și aprofundarea originalității creștine a postului și a abstinenței, legându-le intim cu angajamentul maturizării vieții de credință și de caritate. În acest sens, trebuie ascultat și meditat cuvântul lui Dumnezeu, este nevoie de o mai intensă viață liturgică, inițiative de rugăciune personală și de grup, forme de caritate și slujire;

– În fiecare an, în Postul Mare, ar trebui propuse intervenții de ajutor în favoarea situațiilor de nevoie, spre care să tindă „roadele” postului și ale carității (Postul Mare al carității).

– Este important să fie promovată o reflecție asupra postului și abstinenței în viața creștinilor individuali și a comunităților ecleziale, astfel încât să fie propuse și planificate într-un mod convingător, mai ales la începutul Postului Mare, căi formative și inițiative penitențiale.

– Cu ocazia administrării sacramentului Reconcilierii, preoților li se cere să țină o scurtă cateheză credincioșilor care se acuză că „au mâncat carne în vinerile din afara Postului Mare”, explicând regulile acestei note în spiritul decretului emis și evidențiind posibilitatea efectuării altor opere penitențiale.

Să fie clar că un angajament comun trebuie să fie acela de a nu-i face pe credincioși să piardă valoarea profundă a postului și a abstinenței, așa cum este ea indicată de învățătura creștină, ci confirmând ceea ce se face deja și încurajând, așa cum am menționat, orice altă formă care educă responsabilitatea personală în drumul de credință.

 

 

Această notă pastorală își propune să re-motiveze practica penitențială a postului și a abstinenței în comunitățile creștine și nu se poate încheia fără un apel special adresat familiilor, care au un rol educativ în viața creștină. Trebuie să sesizăm importanța formării copiilor, adolescenților și tinerilor la simțul de adorație a lui Dumnezeu și, numai din această practică, poate apărea puterea pentru autocontrol, cumpătare, simțul critic față de nevoile superflui. Părinții trebuie să simtă responsabilitatea de a fi martori prin viața lor marcată de cumpătare, deschidere și atenție activă față de ceilalți. Cu practica penitențială a postului și a abstinenței, Biserica acceptă și trăiește îndemnul lui Isus adresat discipolilor de a se abandona cu încredere în Providența lui Dumnezeu, fără nicio grijă pentru mâncare: „Viața este mai mult decât hrana, iar trupul, mai mult decât îmbrăcămintea... Nu căutați nici voi ce să mâncați sau ce să beți și nici nu vă frământați... Căutați mai degrabă împărăția lui Dumnezeu și acestea vi se vor adăuga” (Lc 12,23.29.31). Comunitățile trebuie să mențină vie conștientizarea faptului că sunt beneficiare ale unui har special și, în același timp, protagoniști responsabili în domeniul penitenței.