Dacă e să dăm o definiție pentru exerciții spirituale, nu cred că s-ar putea formula vreuna, pentru că nu ar putea cuprinde în totalitate pe Acela care de fapt este Autorul și Executorul exercițiilor: Dumnezeu. În timpul exercițiilor spirituale, omul, fie că este în pustiu ca Moise, sau ca Petru pe Tabor sau ca sf. Ioan în Cenacol, se oprește și trăiește prezența lui Dumnezeu, care ESTE.
Exercițiile spirituale ”nu se fac”, dar se trăiesc. A spune că eu, omul, fac exerciții, înseamnă că am pregătit ceva, omenesc, în care îl chem pe Dumnezeu și îi propun să urmeze ”programa” mea. Ori lucrurile stau mai bine, dacă trăiesc un timp în care exersez o programă pe care a lăsat-o Dumnezeu oamenilor.
Am venit cu aceste nuanțe nu de dragul de a împărți firul în patru, dar pentru a exprima cu satisfacție trăirea pe care am experimentat-o în cele trei zile de exerciții spirituale, care au avut loc între 12-15 noiembrie.
Programa exercițiilor au constituit-o capitolele 2 și 3 din cartea Apocalipsului.
În general cartea Apocalipsei abundă în viziuni și imagini pline de mister, care sunt interpretate de cititor, în mod pripit, în cheie numai ”apocaliptică” , înfiorătoare, care inspiră mai mult frică decât reverență, care oferă mai mult pedeapsă decât un rol participativ la evenimentele care privesc tot omul ce va fi chemat în cele din urmă să dea ochii cu Dumnezeu.
Părintele Jakub însă ne-a ținut pe pământul și în lumea de azi, pământ și cer care fac parte din Apocalipsa oricărei persoane. Cu aceleași cuvinte din cartea Apocalipsului cu care poți fi speriat sau amenințat, părintele Jakub ne-a purtat prin predica lui Isus, care a coborât de pe munte (cfr. Mt 5,1-712) și a intrat în 7 biserici, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea, biserici care înseamnă viața noastră, lumea noastră, istoria noastră, biserici pe care oamenii le-au construit o parte pe nisip și alta pe piatră, fapt pentru care Capul Bisericii, Cristos, trimite pe îngerul său sau vine chiar El în persoană, pentru a ne îndemna cu dragoste să nu pierdem intrarea în Împărăție.
”Știu că ai răbdare și ai suferit pentru numele meu și n-ai obosit” (Ap 2,3) = piatra; ”Insă am ceva împotriva ta: ai părăsit iubirea cea de la început” (Ap 2,4) = nisip.
”Tu ții cu tărie numele meu și nu ai renegat credința mea nici în zilele când…” (Ap 2,13b) = piatra
”Însă am câteva lucruri împotriva ta, că ai acolo pe unii care țin învățătura lui Balaam…” (Ap 14a) = nisip.
Entuziasmul, trăirea sinceră pe care o emana părintele predicator, limbajul accesibil și bogat în termini luați din învățătura de bază a Bisericii, au reușit să ne facă ”să trăim exercițiile”, ca fiind locuitori a celor 7 biserici.
Fără să afirme explicit, predicatorul a mai reușit să conducă participanții la o concluzie: chiar dacă Apocalipsa este ultima carte din Biblie, conținutul de bază a celor două capitole care încep ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, este identic cu începutul predicării și a vieții publice a lui Isus: CONVERTIȚI-VĂ! Schimbați-vă! Reînnoiți-vă…! Aceste îndemnuri imperioase constituiau concluziile meditațiilor conduse de părintele predicator. Apocalipsa nu este, deci, un sfârșit, dar mai cu seamă un început nou, care nu sperie, dar încurajează, dă speranță, viață.
Interpelările care se întâlnesc în cele două capitol din Apocalipsă, de genul ”Cunosc faptele tale”, ”Convertește-te și fă faptele dintâi”, ”Iată, stau la ușă și bat” etc, vin direct de la Cristos, Marele preot, și se adresează preoților și credincioșilor care simt nevoia într-adevăr de o reînnoire, de o noutate și de ce nu, de o nouă evanghelizare.
Pr. Ștefan Socaciu
