Dragi frați și surori în Domnul,

Aș vrea să încep această scurtă omilie cu o povestioară care ne poate ajuta să înțelegem mai bine chemarea lui Isus și a Bisericii sale la unitate. Se povestește că într-un sat locuiau doi vecini, pe care îi despărțea un pârâiaș. Mult timp aceștia au conviețuit pașnic și prietenește, până când la un moment dat, de la o nimica toată, a apărut între ei o nemulțumire care a condus la un conflict ce părea fără soluție de împăcare, pentru că fiecare se considera, pe de o parte, îndreptățit, iar pe de alta, considera că celălalt trebuie să înceapă cu scuzele. Și în loc să caute căi de rezolvare pașnică, cei doi au ajuns să se urască de moarte, până acolo că nici a se privi unul pe altul peste pârâiaș nu îndrăzneau, iar dacă totuși privirile lor se întâlneau uneori, peste câteva clipe cuvintele de ocară începeau să curgă gârlă. Pentru a nu-l mai vedea pe vecin, unul dintre ei l-a chemat pe cel mai bun tâmplar din sat și i-a spus: „Vreau să-mi ridici, aici, pe malul pârâiașului, un gard cât mai înalt, căci nu mai suport să-mi văd vecinul”. I-a dat tâmplarului banii, cerându-i ca, până se întoarce dintr-o călătorie, gardul să fie terminat. Mare i-a fost mirarea la întoarcere când în loc de gard a găsit un podeț cel lega cele două maluri. Imediat l-a întrebat pe tâmplar: „Eu ce ți-am cerut să faci? Iar tu ce mi-ai făcut: un podeț în loc de gard!” Tâmplarul, cu vocea blândă, i-a răspuns: „Eu nu fac garduri care separă vecinii, eu fac doar poduri care să-i unească”. Aceste cuvinte l-au atins la inimă, așa că oarecum rușinat, și-a strigat vecinul și, la mijlocul podețului, și-au dat mâna și apoi sărutul păcii în semn de împăcare.

Cred că se pot ușor deduce personajele din această povestioară. Tâmplarul nu este nimeni altul decât cel pe care Evangheliile îl numesc „Fiul tâmplarului”, adică Isus însuși, iar cei doi vecini – și aici trebuie să o recunoaștem cu sinceritate – sunt confesiunile creștine, care, de-a lungul istoriei, nu o dată s-au certat, s-au invidiat, s-au urât, s-au dezbinat și chiar s-au războit, voind să înalțe între ele garduri cât mai înalte și ziduri cât mai groase. Și astfel au mers împotriva cuvintelor sfântului Paul din Scrisoarea către Romani pe care le-am auzit în Lectura întâi: „Tu de ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl disprețuiești tu pe fratele tău?” (Rom 14,10), privind spre fratele de aceeași credință așa cum erau obișnuiți evreii din timpul lui Isus să-i privească pe samariteni: cu dispreț și cu ură. Fie că vorbim de anii 451, 1054, 1517, 1534 etc., oameni, inclusiv din Biserică, nu au făcut altceva decât să adâncească tot mai mult prăpastia care îi separa pe unii de alții. Din păcate, această situație de separare continuă să existe și azi. Și tocmai de aceea noi, creștinii de acum, nu ar trebui să-i judecăm pe cei dinaintea noastră, știind că „toți ne vom prezenta la tribunalul lui Dumnezeu” (Rom 4,10), ci să căutăm să dărâmăm gardurile pe care ei le-au înălțat, lăsându-l pe Tâmplarul divin să construiască, prin Duhul său Sfânt, poduri care să ne unească, poduri care să ne ajute să ne îmbrățișăm ca frații, să ne dăm mâna și sărutul păcii, poduri care să arate lumii adevărul cuvintelor psalmistului: „Iată cât de bine și cât de plăcut este ca frații să locuiască împreună!” (Ps 133,1).

Dar ce împiedică zidirea acestor poduri? Să privim la Evanghelia de azi și vom găsi răspunsul, la fel cum vom găsi răspunsul și la întrebarea: cum pot fi construite aceste poduri.

Prima piedică în a zidi poduri este indiferența, asemănătoare cu atitudinea preotului și a levitului din parabola bunului samaritean care trec pe lângă omul căzut fără să facă nimic pentru el. Aceasta vrea să spună că nu mă interesează durerea omului căzut în mâinile tâlharului, cu alte cuvinte: nu mă interesează nevoia fratelui meu, căci el este de altă confesiune; mă voi preface că nu-l văd și voi trece indiferent pe lângă el. Dar această atitudine uneori poate deveni răutate, și aceasta ar fi a doua piedică în zidirea de punți. Astfel se ajunge la comentarii răutăcioase, precum: „așa îi trebuie și bine a pățit – pe viitor să-i fie de învățătură – asta este tocmai pentru că s-a rupt de comunitate”. Este exact atitudinea tâlharilor ce l-au bătut pe omul care mergea de la Ierusalim la Ierihon. Iar răutatea – adică critica, judecata, învinovățirea de toate relele a fratelui în credință – este cauză de dezbinare, nicidecum motiv de unitate; ea ridică ziduri, nu construiești poduri.

O a treia piedică în calea unității este egoismul, adică lipsa capacității de a privi spre aproapele cu ochii iubitori ai bunului samaritean și centrarea pe propria persoană (sau cum se mai spune: „a te crede buricul pământului”), crezând că noi suntem ce mai buni, noi suntem cei drepți, noi deținem adevărul absolut, pe când toți ceilalți sunt în greșeală.

Ce anume ar putea îndepărta toate aceste piedici? Care este liantul capabil să unească pietrele sau scândurile unui pod? Răspunsul se află la bunul samaritean: iubirea, singurul sentiment în stare să elimine indiferența, răutatea și egoismul, singura armă ce poate învinge dezbinarea, unica atitudine ce trebuie să caracterizeze cuvintele, faptele, viața unui ucenic al lui Cristos. Și vorbim în primul rând de iubirea față de Dumnezeu: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, iar în al doilea rând de iubirea față de aproapele: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc 10,27). Iubirea este răspunsul cel mai bun, răspunsul prin excelență la iubirea lui Dumnezeu despre care atât de elocvent ne-a vorbit Psalmul responsorial din această seară: „Așa cum un tată își iubește copiii, așa îi iubește Domnul pe cei care se tem de el” (Ps 103,13).

Așadar, în iubire să-l primim pe aproapele nostru, așa cum este el, să ne aplecăm cu milă asupra lui, indiferent dacă este catolic sau ortodox, luteran sau baptist, calvin sau adventist etc., pentru că ceea ce ne unește este mult mai puternic decât ceea ce ne separă, iar ceea ce ne unește este însuși Dumnezeu care este iubire (1In 4,8), izvorul unității, al păcii și al bunei înțelegeri între frați, cel care l-a trimis pe Fiul său nu să zidească ziduri, ci poduri.

În încheiere redau cuvintele din Scrisoarea către efeseni a sfântului Ignațiu de Antiohia, numit și „Teoforul”: „Străduiți-vă să vă adunați mai des ca să-i aduceți mulțumiri lui Dumnezeu și ca să-l lăudați. Căci dacă vă adunați deseori în același loc, puterile Satanei slăbesc și, prin armonia credinței voastre, este distrus răul pe care îl provoacă. Nimic nu este mai de preț ca pacea , prin care este îndepărtat orice conflict cu cei din văzduh și cu cei de pe pământ”. Amin.