„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 23,1). Aceste cuvinte le-am auzit în Psalmul responsorial de azi. Cu aceste cuvinte se deschide cel mai cunoscut, poate cel mai iubit, cel mai citat și cel mai cântat psalm din toată Sfânta Scriptură, care îl are ca autor pe David, „cântărețul suav al lui Israel”. Este numit și „psalmul păstorului”, fiind rezultatul experienței lui David ca păstor până a fi ales, uns și încoronat rege peste Israel. Într-adevăr, în anii în care păștea turma tatălui său Iese, David a învățat că oile sunt niște animale lipsite de apărare, și că ele au nevoie de o atenție specială și permanentă, într-o regiune în care fiarele sălbatice umblau liber, amenințând mai ales mielușeii, cei mai mici dintre cei mai mici.
În același timp, am putea numi acest psalm „psalmul încrederii în Domnul”, fapt relevat de cuvintele „Tu ești cu mine” (v. 4), nu doar o prezență teoretică, David enumerând nouă acțiuni ale lui Dumnezeu care fac această prezență una activă, îndreptată spre binele sufletesc și trupesc al celui care-și pune încrederea în Domnul: el este păstorul care, paște, conduce, înviorează, călăuzește; Este păstorul care mângâie, pregătește, unge, toate aceste acțiuni care indică grija, milostivirea și atenția.
Unele dintre aceste acțiuni ale păstorului pot fi ușor înțelese dacă ținem cont de condițiile de viață din Palestina. Pe lângă prezența fiarelor sălbatice despre care am amintit, regiunea este, în cea mai mare parte, un pustiu, în care cu greu se poate găsi o oază de pășune cu iarbă din abundență pentru turmă. În același timp, fiind vorba de un loc pustiu, înțelegem ce înseamnă „mă conduce la ape”. Apoi, nu mai puțin importantă este acea mențiune a „văii întunecate a morții”, fiind vorba despre un pustiu lipsit de viață, cu văile sale adânci și pietroase, periculoase nu doar pe timp de noapte, ci chiar și ziua.
Așadar, păstorul din psalm este cel care știe să-și conducă turma în acele locuri în care „nu va duce lipsă de nimic”, urmând căile care nu reprezintă niciun pericol pentru viața turmei.
Pe de altă parte, în psalm avem prezent și răspunsul omului la aceste acțiuni: el afirmă că nu-i lipsește nimic, că nu se teme de niciun rău, că paharul său e plin, că este fericit și că va locui în casa Domnului. Toate aceste cuvinte sunt expresia încrederii pe care o are turma în păstor, încredere afirmată și de Isus în Evanghelia după sfântul Ioan unde se spune: „Oile ascultă glasul păstorului și îl urmează, pentru că îi cunosc vocea” (cf. In 10,3.4).
În același timp, David ne revelează în acest psalm și o altă caracteristică a păstorului, oglindită atât de bine și în Lectura I și în Evanghelie: păstorul este cel care pregătește masa, care unge capul cu untdelemn și umple paharul până la revărsarea lui. Masa pe care o pregătește Domnul în sensul ei original arată că el îl face pe om părtaș nu doar de hrana, ci și de viața sa. Untdelemnul cu care este uns capul amintește de uleiul pe care bunul samaritean îl toarnă pe rănile celui căzut în mâinile tâlharului. În sfârșit, paharul care e plin de se revarsă este simbolul sărbătorii. Aceste trei elemente sunt daruri care dau viață și bucurie, fiind expresia gratuității și abundenței de iubire și îndurare de care dă dovadă Dumnezeu față de om și au ca scop final fericirea omului în toate zilele vieții lui, și nu oriunde, ci „în casa Domnului”.
Iubiți credincioși, această cântare a lui David este o profeție a ceea ce avea să fie Isus pentru omenire, adică acel păstor bun ce-și dă viața pentru oile sale (cf. In 10,11), adică noi, pentru ca să nu ducem lipsă de nimic și să avem parte de fericire și îndurare. El este păstorul care ne conduce la pășuni verzi și ape de odihnă chiar și prin valea întunecată a morții, adică prin dificultățile vieții noastre de zi cu zi, el este acel rege care pregătește pentru noi masă și care ne invită la ospățul său de nuntă, la care ni se oferă pe el însuși, trupul și sângele său ca hrană sufletească.
Depinde de fiecare dintre noi dacă luăm sau nu parte la acest ospăț, răspunzând sau nu invitației sale, ascultând sau nu de glasul lui și văzând sau nu în el pe Păstorul cel bun. În cazul în care răspunsul nostru este unul afirmativ: „Da, Doamne, vin la ospățul tău!”, să nu uităm că avem nevoie de haina de nuntă pentru a nu avea soarta omului legat la mâini și la picioare și aruncat în întuneric, acolo unde este plânset și scrâșnirea dinților (cf. Mt 22,13). Ce este această haină? Este un suflet curat și plăcut lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm întotdeauna neprihănit, pentru că nu știm nici ziua, nici ceasul când vom fi chemați la ospăț. De aceea, avem nevoie de acel untdelemn cu care Domnul ne unge capul, adică de milostivirea sa care ne vindecă de orice rană pricinuită de păcat. Și aici, iarăși suntem noi cei responsabili dacă acceptăm acest untdelemn pe capetele noastre.
În sfârșit, o ultimă idee pe care vreau să o transmit reieșind din psalmul de azi și din contextul instituirii noului paroh este aceea a legăturii dintre păstor și turmă: psalmistul este comunitatea, iar păstorul este parohul. Pr. Andrea este, cum am spus și la începutul sfintei Liturghii, începând de astăzi, noul dumneavoastră păstor, cel chemat să vă conducă la pășuni verzi, la ape de odihnă, să vă călăuzească, să vă pregătească masa euharistică, să vă asiste în nevoile voastre spirituale, pentru că pentru voi el este un alt Cristos. Însă vă rog să nu uitați că îndeplinirea misiunii sale depinde nu doar de el, ci și de dumneavoastră, de modul în care veți răspunde la îndemnurile lui de părinte și păstor. Trebuie să fiți conștienți că răspunsul pe care îl veți da îndemnurilor lui este răspunsul pe care îl dați lui Isus însuși.
Iar eu, ca păstor al acestei Biserici locale, vă îndemn să ascultați de el, să-l urmați, să-l iubiți, să fiți alături de el și la bine și la greu și să vă încredeți în el. Și în aceasta să invocați mereu mijlocirea cerească a patroanei noastre, Maria, ajutorul creștinilor. Amin.
