Iubiți credincioși,

Am ajuns din nou în Duminica Floriilor, o dată importantă în pelerinajul nostru liturgic; un sfârșit și un început. Sfârșit, pentru că se încheie cele patruzeci de zile, în timpul cărora am fost chemați și îndemnați să ne asemănăm tot mai mult lui Isus, însoțindu-l pe calea durerilor sale, stropită cu sângele său, vărsat pentru mântuirea noastră pe lemnul crucii. Început, pentru că de azi intrăm în Săptămâna Sfântă, săptămâna în cadrul căreia vom celebra misterul central al credinței noastre: patima, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos.

În același timp, ziua de astăzi poate fi considerată atât o zi a bucuriei, cât și a tristeții, o zi în care vedem mulțimea iudeilor, plini de entuziasm, aclamându-l pe Isus drept rege. Isus, care le-a săturat foamea și le-a vindecat rănile, le provoacă o mare bucurie, pentru că se gândesc că de acum vor fi apărați în fața nedreptăților; dar lectura Patimilor ne arată că tot aceeași mulțime, peste câteva zile, va uita de bucuria de azi și, în mod inexplicabil, va striga „Răstignește-l”, lăsându-l pe Isus în mâinile călăilor. Iată în ce constă misterul zilei de azi: bucuria neancorată în credință se transformă ușor în trădare. 

Marea sărbătoare de astăzi ne propune două provocări importante și depinde de fiecare dintre noi care ne va fi răspunsul. Prima dintre ele este cea care ne provoacă la maturitatea credinței, adică la renunțarea la omul cel vechi devenind făpturi noi în Cristos. Este ceea ce le scria sfântul Paul colosenilor: „V-ați dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui” (Col 3,9). Altfel spus, Duminica Floriilor pune capăt postului de patruzeci de zile și ne introduce în Săptămâna Sfântă, invitându-ne și pe noi să punem capăt vieții păcatului, sau, cum spune același Paul, „să considerăm că suntem morți pentru păcat” (cf. Rom 6,11), și nu doar să considerăm, ci chiar să fim. 

Ce ar putea să ne determine să o sfârșim cu păcatul și să trăim pentru Dumnezeu? Răspunsul ni-l dă chiar Evanghelia: patima lui Cristos, care, după cum spunea Blaise Pascal, rămâne în agonie până la sfârșitul lumii, suferă și îndură chinurile morții din cauza fiecărui păcat pe care-l săvârșim. Și ce poate fi mai grav decât să-l privim pe Fiul lui Dumnezeu cum este lovit, cum i se smulge barba, cum este insultat și scuipat (cf. Is 50,6), mai ales știind că toate astea i se întâmplă din cauza nelegiuirilor noastre? Tocmai de aceea trebuie să ne convertim, și aici, iată, cea de-a doua provocare pe care ne-o face Duminica Floriilor.

Provocarea constă în a ne întreba: noi din care grup facem parte: suntem dintre aceia, care, atunci când Isus vine la noi în cuvântul său, în Euharistie sau în alte moduri, ne bucurăm și, asemenea iudeilor, îl întâmpinăm ca pe un rege adevărat? Sau, dimpotrivă, suntem asemenea acelor oameni care, în pretoriul lui Pilat, plini de ură, cer uciderea unui nevinovat și eliberarea unui criminal? Sau suntem și unii și alții, adică, după cum spune Isus, nici reci, nici calzi (cf. Ap 3,15), adică, într-o zi suntem bucuroși că-l primim pe Isus, în altă zi, dăm dovadă de cea mai mare ură posibilă.

Care, dintre acestea trei ar trebui să fie atitudinea noastră? Un răspunsul ni l-a dat profetul Isaia în Lectura I de astăzi, atunci când zice: „Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă de discipol” (Is 55,4), o limbă care „să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,11). A fi discipol înseamnă a da dovadă de iubire necondiționată și totală față de Învățător. Însă și aici poate interveni un risc, riscul de a-l abandona pe Isus în momentele cele mai grele, de a-l trăda, așa cum a făcut Iuda, de a-l renega, asemenea lui Petru; dar și posibilitatea de a-l urma pe drumul crucii, așa cum a făcut Ioan sau, mai ales, Maria, prima discipolă a Domnului. Cu toată tristețea pe care o poate cauza urmarea lui Isus până pe culmea Calvarului, trebuie să înțelegem că această tristețe poate deveni bucurie. Și Postul Mare pe care l-am trăit, precum și Săptămâna Sfântă pe care o începem, cu toate „tristețile” pe care le-am avut stând alături de Isus, ne dovedesc aceasta, pentru că ne conduc spre bucuria Paștelui.

Nu în ultimul rând, trebuie să conștientizăm că, alegând una dintre cele trei opțiuni – de a-l aclama pe Isus când vine la noi, de a-i cere moartea sau de a fi indiferenți sau căldicei –, îi putem provoca bucurie sau tristețe lui Isus însuși. Și cred că fiecare dintre noi ar vrea să fie omul care-l îmbucură și nu care-l întristează pe Domnul. Și cred că fiecare dintre noi este conștient care atitudine trebuie să o adopte pentru aceasta: aceea a oamenilor care-l aclamă pe Isus ca rege și-l primesc în viața lor, prin convertire, prin trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou.

De aceea, prin mijlocirea Mariei, Maica bucuriei, dar și Maica îndurerată, să-l rugăm pe Isus, care vrea să-și facă intrarea triumfală și în viața noastră, să ne dea harul să devenim în el făpturi noi, discipoli care se bucură de întâlnirea cu el și-l urmează pe drumul crucii, creștini capabili să se bucure și provoace bucurie. Amin.