Iubiți credincioși, 

în liturgia din Miercurea Cenușii auzim an de an acest îndemn „Convertiți-vă și credeți în evanghelie” (Mc 1,15) pe care îl face preotul în momentul în care presară cenușa pe capul creștinilor ca semn al pocăinței și al începerii unui drum de convertire și de reînnoire, prin „invocarea de la Dumnezeu a unei conștiințe curate” (1Pt 3,21), așa cum spune apostolul Petru în prima sa scrisoare. Ne-am putea întreba de ce avem nevoie de un astfel de drum de convertire, de ce an de an de multe ori, în diferite perioade liturgice, suntem chemați să ne convertim, când nouă, cel puțin unora, ni se pare că avem totuși conștiință curată, nu simțim povara niciunui păcat de moarte pe suflet? 

Liturgia din această duminică vine să ne dea un răspuns, pe cât de simplu și de clar, pe atât de complicat și greu de înțeles, și aceasta în dependență de nivelul de educație creștină al fiecăruia, și anume dacă la baza existenței noastre creștine stă învățătura lui Isus și a Bisericii sale, sau numai niște tradiții, amintiri din copilărie, discuții și dezbateri între vecini și prieteni, sau cine știe ce fel de reguli și învățături copiate din alte tradiții, mai mult sau mai puțin bisericești. Desigur, cel care nu cunoaște bine învățătura creștinească nu va înțelege ușor ce însemnă un păcat, când și cum îl poate săvârși și, în acest caz, se poate considera curat, cu conștiința nepătată, dar, de fapt, în realitate, poate fi un ignorant plin de păcate. Nu-i așa? În lunga mea experiență de duhovnic, de multe ori am auzit persoane care, venind să se spovedească, începeau așa: „Părinte eu nu am niciun păcat!” Însă când am început să pun întrebări, ca să le ajut să înțeleagă ce înseamnă un păcat sau altul, atunci, de cele mai multe ori, recunoșteau că nu știau că anumite realități sunt păcate și chiar de moarte. 

Psalmul pe care tocmai l-am cântat împreună ne spune așa: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale și învață-mă cărările tale!” (Ps 25,4) Isus a venit în lume tocmai ca să ne învețe care sunt aceste căi și aceste cărări și de aceea, orice cuvânt pe care el îl rostește și orice gest pe care îl îndeplinește sunt tot atâtea cărări și căi care ne ajută să ajungem la Dumnezeu. De aceea îl numim pe Isus Învățătorul nostru divin.

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus rămâne patruzeci de zile și patruzeci de nopți în pustiu, tocmai pentru a se pregăti în vederea începerii misiunii sale răscumpărătoare. Ce ne spune nouă acest lucru? Înainte de toate Isus ne arată că și noi avem nevoie de timp suficient pentru o pregătire adecvată în ceea ce privește corectarea relației noastre cu Dumnezeu. În al doilea rând el ne sugerează că, pentru o pregătire cât mai profundă, trebuie să găsim un loc retras, un fel de pustiu al nostru, acolo unde nu ne deranjează nimeni, fără confort și chiar fără hrană, având numai esențialul. Desigur, nu trebuie să mergem fizic în pustiul Saharei, este suficient dacă facem pustiul acasă la noi, dacă eliberăm ambientul nostru de zgomote și orice ne distrage atenția de la Dumnezeu.

Pe de altă parte textul Evangheliei ne ajută să înțelegem că în această perioadă sfântă, când avem cea mai bună intenție de a reveni la Dumnezeu, tocmai acum, poate apărea Ispititorul, Duhul cel rău, la fel ca și în cazul lui Isus, pentru a ne întoarce de pe drumul cel bun și a ne duce acolo unde vrea el, acolo unde el ne poate subjuga sufletele. Și unde sunt aceste locuri? Unde? Oriunde și oricând creștinul nu trăiește în prezența lui Dumnezeu și nu ia în serios cuvântul lui. Atunci când el nu pune suflet în împlinirea obligațiilor sale, când face anumite lucruri chiar indicate de Biserică, de exemplu, dă de pomană, vine la biserică, rostește anumite rugăciuni, dar mintea lui nu este la Dumnezeu. 

Însă exemplul lui Isus ne ajută să înțelegem că oricine va fi folosit bine această perioadă de pregătire sufletească și se va angaja sincer într-un proces de convertire, care se va concretiza în cele din urmă cu o spovadă bună, cu siguranță îl va învinge pe Cel Rău și va ajunge biruitor, plin de putere spirituală la întâlnirea cu cel Înviat. 

Dragii mei, așadar cred că ați înțeles cu toții că Postul Mare pe care l-am început trebuie să-l percepem ca pe un pustiu, un timp în care fiecare dintre noi trebuie să simtă cât mai intens setea de Dumnezeu și foamea după cuvântul lui Isus, chiar dacă și în această perioadă Satana poate ataca cu numeroase ispite. De multe ori am fost întrebat dacă trebuie să ne temem de ispită, dacă ispita este un păcat, și mereu am răspuns că nu, ispita nu este un păcat, nu trebuie să ne fie frică de ispită, și nici de Ispititor, chiar dacă acesta, așa cum spune sfântul Petru, „ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8). Dimpotrivă, trebuie să ne împotrivim lui, tari în credință (cf. 1Pt 5,9) așa cum i s-a împotrivit Isus, care l-a înfruntat tocmai prin puterea cuvântului lui Dumnezeu și astfel l-a învins. Parafrazându-l pe sfântul Petru, voi spune că „Cristos a fost ispitit pentru noi lăsându-ne exemplu ca să mergem pe urmele lui” (cf. 1Pt 2,21). Doar cine îl urmează pe Isus și este plin de credința îl poate înfrunta cu adevărat pe diavol. Și armele ne sunt la îndemână: rugăciunea, postul și pomana, și, mai ales, cuvântul lui Dumnezeu.

Așadar, iubiți credincioși, să-i cerem lui Isus harul unei convertiri adevărate, pentru ca lumina Paștelui să ne inunde sufletul și viața cu adevărata bucurie, singura care poate transforma pustiul din noi într-o grădină plăcută lui Dumnezeu. Amin.