Dragă Don Cesare, vicarul nostru general, dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți frați și surori în Domnul!

În fiecare an la Liturghia crismei ni se propune să ascultăm mereu aceleași pasaje biblice, care, deși pline de conținut, totuși, pentru că se tot repetă, am putea să credem că le-am cam epuizat deja. Nu ne mai spun nimic nou. Oare așa să fie? Sigur că nu! Noi știm că cuvântul Domnului este întotdeauna nou și ne atinge în mod nou, în funcție de condițiile existențiale și contextuale pe care le experimentăm atât în mod personal, cât și ca Biserică și societate. 

De aici îmi vine și prima întrebare pe care aș vrea să o evidențiez acum: ținând cont de situațiile în care trăim în această perioadă de pandemie, ce ar vrea să ne spună azi cuvântul Domnului? Ce vrea Domnul de la mine, episcop, preot sau simplu laic în Biserica noastră locală?

Înainte de toate, cred că Domnul vrea să ne ajute să ne redescoperim vocația și misiunea noastră de preoți, chemați să celebreze, să vestească și să dea mărturie despre misterul lui Cristos în evenimentele ce se succed zi de zi, așa cum sunt și zilele pe care le trăim. Cred că acesta este mesajul pe care îl putem culege din lecturile biblice de azi, atât din Lectura I, luată din profetul Isaia, cât și din Evanghelie, texte ce ne orientează spre misiunea lui Cristos și, prin urmare, spre misiunea întregii Biserici, și, în concret, spre misiunea noastră ca preoți chemați să ducem vestea cea bună a mântuirii, pentru „a-i mângâi pe cei mâhniți” (Is 61,2).

Dragi confrați preoți, misiunea lui Cristos este și misiunea noastră. Mereu aceeași. Chiar și în acest timp marcat de neîncredere și frică, durere și suferință, atât fizică cât și sufletească. Misiunea la care ne cheamă Domnul este clară: să fim prezenți printre oameni pentru a-i mângâia și consola, celebrând și mărturisind misterul lui Cristos. Pasajul din Apocalips (1,4.5-8) ne amintește – dacă mai era nevoie – că Isus Cristos este martorul credincios al iubirii Tatălui, care ne-a eliberat de păcatele noastre cu sângele său și a făcut din noi toți o împărăție de preoți. În el avem justificarea misiunii noastre; el este și pentru noi acel martor convingător care poate genera noi forțe și elan apostolic. 

În aceste zile experimentăm în mod concret fragilitatea condiției umane care ne face să simțim aproape atât moartea fizică a atâtor frați și surori de-ai noștri, cât și o anumită moarte spirituală ce se cuibărește în interiorul nostru. Cu toate acestea, avem o certitudine: în Cristos suntem eliberați de moarte. Datorită acestei certitudini, putem și trebuie să înfruntăm moartea, în toate formele și semnificațiile ei, cu seninătate și libertate, deoarece așa cum spune una dintre prefațele Paștelui, în Cristos, învingător al păcatului și al morții, universul este înviat și reînnoit, iar omul revine la viață. 

Acest dar al misterului pascal, pe care îl sărbătorim, trebuie mărturisit și comunicat comunităților noastre care, altfel, ușor se poate descuraja și dezorienta. Textul evanghelic ne oferă confirmarea evidentă că Domnul Isus a fost consacrat și trimis să ducă vestea cea bună, să proclame eliberarea prizonierilor, să redea vederea orbilor. Iar noi participăm la taina lui Cristos grație hirotonirii sacre  și împărtășim aceeași misiune. Mereu! Chiar și în timpul coronavirusului. Dragi confrați preoți, niciunul dintre noi nu poate ignora faptul că trăim zile grele, cu provocări fără precedent, dar cu toții trebuie să fim conștienți că noi, preoții, pentru aceasta am fost sfințiți, unși și trimiși ca să ducem săracilor vestea cea bună, să proclamăm celor captivi eliberarea și celor orbi, recăpătarea vederii, să redăm libertatea celor asupriți (cf. Lc 4,18-19).

Continuând gândurile mele, aș vrea să mă opresc la o întrebare care nu-mi dă pace: Cum trebuie să înțelegem și cu ce ochi să privim și să înfruntăm experiența perioadei de coronavirus, care a lovit puternic nu numai societatea noastră, și așa destul de slabă și neputincioasă în multe aspecte, ci și comunitățile noastre parohiale, proiectele noastre sociale sau educative, pe mulți credincioși și colaboratori de-ai noștri?

Vă mărturisesc că, în calitate de credincios, preot și episcop, în mod repetat mi-am pus insistent această întrebare. Nu am găsit alt răspuns decât în cuvintele sfântului Paul care spune în Scrisoarea către Romani: „Știm că toate conlucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, adică al celor care sunt chemați după planul lui” (Rom 8,28). În această perspectivă, fenomenul coronavirus, în ciuda dramatismului situațiilor produse, are ceva să ne spună. Ce anume? 

În primul rând, am ajuns să redescoperim condiția umană în realitatea ei, adică în propria sa fragilitate. Dincolo de acea cultură ce proclamă atotputernicia științei și a tehnologiei, ne-am dat seama că suntem foarte vulnerabili, mai ales atunci când noi personal, am trecut prin suferințele pricinuite de acest virus. Aceasta nu este o chestiune banală, dimpotrivă, ne face să înțelegem limitele umane care lasă loc Misterului, scris cu majusculă. 

În al doilea rând, experiențele delicate ce reies din această perioadă ne ajută să ne punem viața în ordine, făcându-ne să distingem ceea ce este esențial de ceea ce este superfluu. Mai mult, ne responsabilizează să jucăm partida vieții, folosind imaginea fotbalului, care este și rămâne unica partidă pentru care nu se vor acorda prelungiri. Și acest lucru ne spune multe în raport cu atâtea iluzii pe care ni le-am făcut și realități pe care le-am cam lăsat la o parte.

În al treilea rând, drama coronavirusului a trezit în noi acea dorință copleșitoare pentru comunitate, și mă refer în primul la rând la cea bisericească. În acest an am simțit suferința de a nu avea comunitatea noastră prezentă în plinătatea ei. Ne-am dat seama mai bine că slujirea noastră este pentru comunitate și că suntem păstori pentru turma pe care Domnul ne-a încredințat-o, făcându-ne să simțim pentru ea mai multă afecțiune și dăruire generoasă. Și asta ne-a făcut bine.

În fine, în al patrulea rând, această perioadă de pandemie ne-a făcut să redescoperim în mod autentic și profund experiența rugăciunii, care este un element constitutiv al vieții oricărui creștin, cu atât mai mult al vieții noastre ca preoți. Și aceasta nu doar pentru că, din cauza activității pastorale reduse, am avut mai mult timp să ne rugăm, ci și pentru că, experimentând neputința noastră umană, ne-am deschis inimile către Domnul, invocându-l și primindu-l în noi, pentru a nu face ceea ce vrem noi, ci ceea ce el vrea. Îmi pare că, în această perioadă, rugăciunea a devenit pentru mulți dintre noi unicul instrument ce ne ajută să găsim pace și seninătate în fața atâtor drame trăite.

Dragi confrați preoți, în curând ne vom reînnoi promisiunile preoțești care ne reamintesc clar care este misiunea noastră și sarcinile care decurg din ea. Apoi vom trece la binecuvântarea uleiurilor sacre cu care vom administra sacramentele, care sunt hrana pentru viața comunităților noastre creștine. Ambele gesturi, care sunt atât de sugestive, semnificative și solicitante, să ne ajute să redescoperim din ce în ce mai mult frumusețea slujirii noastre preoțești și să ne conformăm viața noastră cu cea a lui Cristos, marele și veșnicul preot. 

Fie ca Preacurata, Maica Bunului Sfat să ne ajute mijlocind de la Fiul ei tot ajutorul de care avem nevoie, Amin!