Dragă părinte paroh, Mons. Cesare, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,
Astăzi aș vrea să încep predica mea pornind de la o întrebare interesantă a unui rabin înțelept. Se spune că într-o zi, el a fost invitat la un ospăț de niște învățați. În timpul discuției rabinul i-a întrebat pe comesenii săi: „Știe cineva unde locuiește Dumnezeu?” Învățații au început să râdă și drept răspuns i-au spus: „Ce întrebare mai e și asta? Priviți, întreaga lume este plină de slava lui Dumnezeu”. Nemulțumit de răspuns rabinul a replicat: „Dumnezeu locuiește acolo unde este lăsat să intre”. Legat de acest răspuns, îmi amintesc de un tablou foarte cunoscut, în care Isus bate la o ușă fără mâner. Întrebat de diverși privitori uimiți, care nu înțelegeau cum poate Isus să intre pe ușă dacă nu are mâner”, pictorul a răspuns: „Mânerul este înăuntru și ușa poate fi deschisă doar din interior”. Această imagine a pictorului Hunt, căci despre el este vorba, confirmă răspunsul rabinului, și anume că „Dumnezeu locuiește acolo unde este lăsat să intre!”
„A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11), constată cu tristețe sfântul Ioan la începutul Evangheliei sale, el care a fost martor al evenimentelor despre care am auzit astăzi în Evanghelie: Isus se întoarce în locul său natal și ai lui, adică cei cu care a crescut împreună, cu care a copilărit, chiar și rudele sale nu îl acceptă, nu-i ascultă cuvântul, îl iau în râs întrebându-se: „Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?” (Mc 6,3) Altfel spus, nu-l lasă pe Isus să intre în viața lor; având mânerul la ei, preferă să țină ușa inimii închisă în fața lui. Însă păcatul celor din Nazaret nu constă doar în respingerea lui Isus, nu doar în necredința lor, ci, mai ales, în mândria lor, în prezumția că ei știu totul, că ei știu cine este Isus. Însă realitatea este alta: ei nu știu nimic despre el. Aceștia locuitori ai Nazaretului erau ca acea „casă răzvrătită” despre care ne-a vorbit profetul Ezechiel în Lectura întâi de azi, căreia Domnul îi vorbește, dar ea refuză să asculte (cf. Ez 2,5).
Răspunsul lui Isus la necredința, neîncrederea și atotștiința nazarinenilor nu se lasă așteptat și evanghelistul Marcu ne spune clar: „Și nu a putut face acolo nicio minune” (Mc 6,5). Dar Isus nu se descurajează și „cutreiera satele din jur învățând” (Mc 6,6) și, așa cum citim în Evanghelii, s-a stabilit la Cafarnaum, în casa lui Petru. De ce? Pentru că „un profet nu este disprețuit decât în patria lui, printre rudele sale și în casa lui” (Mc 6,4). În altă parte, Marcu ne spune că la un moment „ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că și-a ieșit din fire” (Mc 3,21).
Iubiți mei frați și surori în Cristos,
Dacă acel rabin v-ar întreba astăzi: „Unde locuiește Dumnezeu?”, ce i-ați răspunde? În Euharistie. În rugăciune. În biserică. În Sfânta Scriptură. Peste tot. Dar eu vreau să vă provoc cu o altă întrebare: „Unde dorește să locuiască Dumnezeu?” Răspunsul la această întrebare îl găsim chiar în Evanghelia de azi: „Isus a venit în locul lui natal” (Mc 6,1), adică Dumnezeu vrea să locuiască împreună cu frații și surorile sale, iar frații și surorile sale nu sunt numai toate acele nume pe care le-am auzit înșiruite de Marcu; noi suntem frații și surorile lui, noi suntem „ai săi”. Și el vine la noi, bate la ușa noastră și spune: „Mi-e sete” (In 19,28): mi-e sete să fiu primit, mi-e sete să fiu ascultat, mi-e sete să fiu iubit.
Unii mai spun: „Dacă l-aș vedea, l-aș atinge, l-aș asculta pe Isus poate aș crede mai mult”. Nimic mai amăgitor, pentru că cei care, în Evanghelia de azi, l-au refuzat erau tocmai cei care l-au auzit, l-au văzut, l-au atins. Dar tot nu l-au crezut. Nu este nevoie să fie inventată mașina timpului pentru a-l întâlni pe Isus, pentru că Isus vine la noi în fiece clipă a vieții noastre. Vine în Euharistie și ne spune: „Primește-mă”; vine la noi în cuvântul său și ne spune: „Ascultă-mă”; vine la noi în frații noștri cei mai mici și ne spune: „Atinge-mă, mângâie-mă, ajută-mă”; vine la noi în sfânta Spovadă și ne spune: „Vindecă-te”; vine la noi în rugăciune și ne spune: „Iubește-mă”. Vine la noi, să-l primim; bate la ușa noastră, să-i deschidem, să nu-l lăsăm afară, pentru ca să nu fim dintre aceia despre care spune Ioan: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11) și să nu fim lăsați noi pe dinafară atunci când ne vom prezenta în fața porților împărăției cerești. Amin.