Preasfințiile Voastre, episcop auxiliar Petru Sescu, episcop emerit Petru Gherghel, dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubită familie, dragi credincioși,

„Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu! Spuneți-i că suferința lui s-a terminat” (Is 40,1-2). Aceste cuvinte din Lectura întâi, adresate acum mai bine de 1500 de ani poporului evreu aflat în captivitatea babiloniană, le erau vestite și credincioșilor de dincolo de Prut acum vreo 35 de ani în urmă, când, după captivitatea ateismului comunist, apăreau primele sclipiri ale libertății de a putea crede liber în Dumnezeu, de a putea, fără frica de a fi persecutați, să meargă la liturghie, să se roage Rozariul și alte rugăciuni nu ascunși, asemenea apostolilor, după ușile încuiate, ci în sfintele lăcașuri ale Domnului, de a-și ridica biserici și, mai ales, de a avea în mijlocul lor păstori care să-i hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu și cu pâinea euharistică, să-i boteze, să-i cunune, să-i aline în suferință, să-i conducă pe ultimul drum. Erau semne că într-adevăr, Dumnezeu îl mângâie pe poporul său, că suferința acestui popor greu încercat de robia întunericului a luat sfârșit.

A voit Providența, prin Preasfințitul Petru Gherghel, ca printre cei dintâi păstori chemați să aducă mângâiere poporului creștin din Basarabia să mă aflu și eu, tânăr preot. Primii ani nu mi-a fost ușor, pentru că mă aflam printre oameni care vorbeau o limbă mie necunoscută, cu o mentalitate diferită, dar, cu toate astea, însetați cu adevărat după cele sfinte. Setea de Dumnezeu o puteam citi pe chipul lor. Iar misiunea mea și altor confrați era de a le alina această sete. Și cum nebănuite sunt căile Domnului, la nici trei ani de când mi-am început munca la Chișinău, sfântul Papă Ioan Paul al II-lea m-a ales și m-a numit administrator apostolic pentru Republica Moldova, misiune pe care, așa cum i-am scris Sfântului Părinte atunci, am avut ezitări în a o accepta. De ce? Pentru că eram încă prea tânăr pentru o astfel de misiune, și nici prea multă experiență preoțească nu aveam. Însă, mi-am spus: „Cu Dumnezeu înainte”. Și m-am pus sub mantia ocrotitoare a sfintei Fecioare.

Au trecut șase ani de când Dumnezeu mi-a încredințat această misiune și iată că la 30 octombrie 1999 același mare pontif a voit să mă numească episcop. Ce am simțit aflând această veste? Voi spune cu cuvintele sfântului Augustin: „Dacă nu mă întrebați știu; dacă mă întrebați nu știu”. Dar, mai mult decât pentru mine, această numire a adus mare bucurie pentru toată Biserica din Moldova, ca și pentru toate rudele mele, prietenii și binefăcătorii mei. Eram conștient că voi avea de purtat o cruce și mai grea, dar mă mângâia gândul că Dumnezeu îmi va da și umeri puternici pentru ea, că nu-mi va lipsi nicio clipă harul său, ajutorul Maicii Domnului și sprijinul atâtor oameni de bunăvoință. Așa că, la fel ca Maria, am spus: „Fiat – eie mie după cuvântul tău”, și la fel ca fericitul Anton Durcovici am răspuns: „Non recuso laborem – nu refuz munca”.

Că nu-mi va lipsi mâna călăuzitoare a Providenței divine am înțeles-o din visul pe care l-am avut în noaptea dinaintea consacrării episcopale. Se arăta în el o mulțime de oameni care își așteptau rândul să intre pe porțile paradisului, când dintr-o dată s-a auzit o voce care spunea: „Faceți loc, faceți loc că trece episcopul Anton de la Chișinău cu poporul său”. Și am mai înțeles din acest vis că misiunea mea este aceea de a face să treacă pe porțile împărăției cerești poporul peste care Dumnezeu m-a pus păstor și episcop. Iar ziua de Epifanie de acum 25 de ani, 6 ianuarie 2000, îmi va rămâne mereu în amintire ca o zi plină nu doar de emoții, de bucurie, poate și de unele griji, ci și o zi plină de parfumul mirului, de sentimentul unic că pe creștetul meu, mângâiat de atâtea ori de mama și tata, și-a pus mâinile însuși Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, părintele și fondatorul Diecezei de Chișinău.

„Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii” (1Cor 1,27), spune sfântul Paul. Încă de la început am înțeles că Dumnezeu m-a ales pe mine, slab și neexperimentat, pentru a-și duce, prin mine, la îndeplinire planul pe care îl are cu Biserica Catolică din Moldova de dincolo de Prut. Și aici, îmi amintesc de cuvintele sfântului Papă Ioan al XXIII-lea care, întrebat odată dacă îl ajută Dumnezeu în munca sa de păstor al Bisericii, a răspuns: „Dumnezeu mă ajută? Nu, eu îl ajut, pentru că el le face pe toate; eu sunt doar instrument în mâinile sale”. Sau „un creion”, cum ar spune sfânta Tereza de Calcutta.

Acel eveniment, îndepărtat în timp, dar apropiat prin harul primit, a fost posibil, evident, în primul rând, pentru că acesta a fost planul divin. Dar a fost posibil și multor oameni pe care Dumnezeu mi i-a scos în calea vieții mele. Părinți, frați, surori, rude, fiecare a pus câte o piatră la vocația mea; această comunitate din satul meu natal, Valea Mare, cu ai săi oameni credincioși, devotați Bisericii, m-a ajutat și el să cresc în har, și știu bine că rugăciunea consătenilor m-a întărit și mă întărește în slujirea mea. Și nu doar pe mine, ci și pe ceilalți preoți și surori care au ieșit din sânul acestei comunități.

Dar azi vreau să-mi amintesc în mod special de un vrednic fiu al satului nostru, de episcopul (primul din această comunitate) Ioan Duma, pe care oamenii l-au iubit atât de mult și a căruia amintire o păstrează vie. Mi-a fost dat de bunul Dumnezeu să-l cunosc personal și am rămas impresionat de adânca lui viață spirituală, de legătura de iubire care-l ținea unit cu Dumnezeu. Iată – mi-am spus – un model de imitat. Am auzit de la cineva că, după o întâlnire pe care am avut cu acest vrednic slujitor al altarului, el i-a spus unei persoane că a văzut în mine împlinindu-se desăvârșit harul preoțesc. Așadar, nu a fost lipsit nici de darul profeției, și spun asta spre lauda lui.

Scriitorul spaniol Felix Lope de Vega spunea că „mulțumirile nu stau în aur, însă aurul în mulțumiri, da”. Așa că gândul meu se îndreaptă acum spre dieceza mea natală, spre Episcopia de Iași, cea care m-a format ca preot. Cei 25 de ani de episcopat pe care îi sărbătoresc astăzi în satul natal și în dieceza natală au fost posibili unui alt păstor cu suflet mare – și-i sunt recunoscător că azi îmi este alături: Preasfințitul Petru Gherghel, cu a sa inimă deschisă și generoasă și față de credincioșii din Basarabia. Așa cum mă destăinuiam sfântului Ioan Paul al II-lea într-o scrisoare, am acceptat numirea mea ca administrator apostolic și datorită „sprijinului părintesc al Mons. Gherghel Petru, episcop de Iași”. Preasfinția Sa nu doar că m-a ales să merg în Republica Moldova și m-a dus la Chișinău, dar a fost mereu alături, mie personal, și Bisericii de acolo, personal și prin preoții și surorile care au fost trimiși pentru a lucra spre gloria lui Dumnezeu și binele credincioșilor moldoveni, prin legăturile pe care m-a ajutat să le stabilesc cu diferite organizații și congregații, de prezența sa în Dieceza de Chișinău la numeroase evenimente prilejuite de anumite ocazii ș.a.m.d.

Și de actualul păstor al Diecezei de Iași, Preasfințitul Iosif Păuleț, mă leagă o prietenie de ani, dar și apreciez deschiderea și apropierea sa față de Biserica din Republica Moldova, dovadă că una dintre primele sale vizite peste hotare în haina de episcop a fost la Chișinău. Și dacă tot i-am luat la rând pe episcopi, nu ratez ocazia de a le mulțumi și altor confrați de-ai mei întru episcopat: PS Petru Sescu, de care de asemenea mă leagă o lungă prietenie și care azi îmi este alături; ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop emerit de București, prin mâinile căruia am primit harul Preoției; ÎPS Aurel Percă, arhiepiscop mitropolit de București, care nu puțin m-a susținut în munca mea pastorală; PS Cornel Damian, episcop auxiliar de București, dar și alți episcopi din România, Germania, Italia și din alte țări. Lor și tuturor persoanelor care m-au ajutat și material, și cu o vorbă bună, și cu o rugăciune, le sunt recunoscător, având în minte cuvintele scriitorului francez Marcel Proust: „Să le fim recunoscători oamenilor care ne fac fericiți; ei sunt grădinarii fermecați care ne fac sufletele să înflorească”.

Iubiți frați și surori în Domnul, acum 25 de ani, când am celebrat prima liturghie ca episcop în această biserică, parohul de Chișinău de atunci, Mons. Alexandru Suchan a spus astfel: „Așadar, totul a început aici, în Valea Mare... Aici, în această biserică, a fost botezat Preasfinția Sa... Aici, printre voi, s-a format”, iar adresându-se mamei și tatei, le-a spus: „Voi îl aveți ca fiu, noi îl avem ca tată”. Aici a început totul, pentru că aici, prin botezul primit prin mâinile părintelui Ioan Minuț, am devenit creștin, am fost făcut fiu al lui Dumnezeu. Și astăzi îmi amintesc, cu adâncă recunoștință față de Sfânta Treime, de acest dar minunat. Și vă îndemn pe fiecare să vă amintiți. Fiecare dintre noi ne sărbătorim ziua de naștere în această lume; astăzi, de Botezul Domnului, Isus ne îndeamnă nu doar să ne amintim de ziua botezului, nu doar să o sărbătorim ca o dată importantă – poate cea mai importantă – din viața noastră, ci mai ales să ne trăim botezul, adică să ducem o viață demnă de copiii lui Dumnezeu, așa cum ne-a îndemnat și sfântul Paul în Lectura a doua: „Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toți oamenii, învățându-ne să respingem nelegiuirea și poftele lumești, ca să trăim în veacul de acum cu înțelepciune, cu dreptate și cu evlavie” (Tit 2,11-12). Făcând astfel, acele cuvinte care au venit din cer când a fost botezat Isus – „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată plăcerea” (Lc 3,22) – le vom putea auzi și noi, adresate fiind nouă de buzele sfinte ale Tatălui ceresc. Iar pentru asta, să ne rugăm, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria și a tuturor sfinților, ca Dumnezeu să trimită asupra noastră Duhul său și astfel să reînnoiască în noi harul Botezului. Amin.