Iubiți credincioși, am ascultat de nenumărate ori în acest Timp al Crăciunului pe care-l încheiem astăzi cuvintele Prologului Evangheliei după sfântul Ioan: „Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Aceste cuvinte se combină atât de bine cuvintele din Evanghelia pe care tocmai am auzit-o: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11), pentru că sărbătorind evenimentul Botezului lui Isus în Iordan, astăzi celebrăm propria noastră filiație divină, propriul nostru botez.

Ne întrebăm, și cred că pe bună dreptate, de ce Isus, „Fiul lui Dumnezeu” (Lc 1,35), are nevoie să primească din mâinile lui Ioan botezul pocăinței? De ce se pune la rând, alături de păcătoși, pentru a intra în apele Iordanului? Răspunsul la prima întrebare îl putem găsi în cuvintele sale de adio adresate apostolilor: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20), fapt sesizabil mai ales în sacramentele pe care le-a instituit. Părinții Bisericii spun că, prin botezul său, Isus a curățat toate apele și le-a dat putere de purificare, făcând posibil până la sfârșitul lumii botezul, care este „ca o invocare de la Dumnezeu a unei conștiințe curate” (1Pt 3,21). Astfel, sfântului Grigore de Nazianz scria că „Isus sfințește Iordanul înainte de a ne sfinți pe noi și-l sfințește pentru noi”.

Scrisoarea către Evrei ne răspunde la a doua întrebare: Isus „a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (4,15), altfel spus, s-a făcut „totul pentru toți, ca să-i câștige măcar pe unii” (cf. 1Cor 9,22), iar Catehismul Bisericii Catolice scrie că Botezul lui Isus „este și o manifestare a «despuierii» de sine (cf. Fil 2,7)” (nr. 1224). Papa emerit Benedict al XVI-lea spunea că Botezul, „acest mister al vieții lui Cristos, arată în mod vizibil că venirea sa în trup este actul sublim al iubirii celor trei Persoane divine” și că, „lăsându-se botezat de Ioan alături de păcătoși, Isus a început să ia asupra sa greutatea vinei întregii omeniri, ca Mielul care «ridică» păcatul lumii (cf. In 1,29)”.

Această greutate a vinei pe care omenirea o poartă asupra ei încă din momentul căderii părinților noștri Adam și Eva Isus o ridică prin apa și sângele – simboluri ale Botezului și Euharistiei – izvorâte din coasta sa străpunsă. De aceea, înainte de înălțarea sa la cer, Învățătorul le poruncește apostolilor: „Așadar, mergând, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19).

Pentru Isus, Botezul a însemnat începutul vieții sale publice, manifestarea sa vizibilă ca Fiul lui Dumnezeu. Această demnitate de a fi copiii ai lui Dumnezeu o primește fiecare botezat. De aceea, cuvintele care, la Botezul lui Isus au răsunat din cerurile deschise: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11), ne sunt adresate și nouă, pentru că, primind botezul în numele Preasfintei Treimi, devenim fii și fiice ale Tatălui, frați și surori ai lui Cristos, vase ale Duhului Sfânt. Din aceasta înțelegem de ce sfântul Grigore de Nazianz numea botezul „cel mai frumos și mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu”.

Se povestește că într-o zi un sol a mers în vizită la un rege, însă, din cauza călăuzei sale, a nimerit nu în sala de audiențe, ci în apartamentele private ale regelui. Acolo, a rămas uimit să-l vadă pe acesta cum, făcând-o pe căluțul, se juca cu unul dintre fiii săi. Regele, fără a se opri din jocul său, l-a întrebat: „Aveți copii?” La gestul afirmativ al solului, adăugă: „Atunci, cred că sunteți de acord cu mine că, de dragul copilului am să termin mai întâi jocul și apoi vă voi primi pe dvs.”. Și așa a și făcut. Putem întrezări în acest rege chipul Tatălui nostru ceresc care nu pune nimic mai presus decât fericirea copiilor săi. Și de dragul acestei fericiri este gata să o facă și pe „căluțul”, adică să meargă până la cele mai extreme gesturi.

De aici, din această atitudine a lui Dumnezeu cel plin de iubire trebuie să decurgă și atitudinea noastră de copii. Și tocmai amintirea botezului ne poate ajuta în a trăi conform cu demnitatea pe care am primit-o la botez. „Plecați-vă urechea și veniți la mine! Ascultați și sufletele voastre vor trăi!” (Is 55,3) ne îndeamnă azi Dumnezeu prin gura profetului Isaia. În ce constă acest îndemn? În iubire, care înseamnă „să păzim poruncile lui, iar poruncile lui nu sunt grele” (1In 5,3). Și cele mai importante porunci sunt cele două porunci ale iubirii: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău!... Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mt 22,35.39) Noi cei botezați, trebuie să fim primele exemple de iubire și, fiind salvați, să fim salvatori la rândul nostru, pentru că botezul nostru poate deveni un izvor de iubire pentru toți oamenii, doar dacă trăim în conformitate cu acea iubire divină pe care am primit-o la botez, adică dacă păzim poruncile divine, și dacă suntem coerenți cu acele promisiuni de la botezul nostru.
Iubiți credincioși, sărbătoarea de astăzi ne provoacă cu o întrebare fundamentală pentru mântuirea noastră la care ar trebui să răspundem fiecare în conștiința sa: știindu-ne copii iubiți ai Tatălui ceresc, își găsește el într-adevăr plăcerea în noi?