Iubiți credincioși,

Ne-am adunat astăzi în măreața noastră catedrală, inima Diecezei noastre, pentru ca, asemenea înțeleptului rege Solomon, să ridicăm și noi mâinile noastre spre cer, să ne unim inimile, și să-i adresăm rugăciunea noastră plină de încredere filială, să-l rugăm împreună – episcop, preoți și popor – să ne aline durerile și să ne susțină în grijile noastre, în această perioadă atât de dificilă pe care o trăim. 

Citind Cărțile Regilor din Sfânta Scriptură, am putea înțelege ușor ce a însemnat pentru poporul lui Israel templul asupra căruia Solomon invoca binecuvântarea lui Dumnezeu: templul era centrul vieții lor de credință, era locul prezenței pe pământ a Domnului oștirilor, era locul în care se simțeau fericiți, locul în care puteau spune că „mai bună este o zi în curțile tale decât o mie în altă parte” (Ps 83,11), era piatra unghiulară a întregii comunități a poporului ales. Dar, în același timp, a fost rodul eforturilor supraomenești ale întregului popor, dar și rodul încrederii în Dumnezeu, ceea ce înseamnă că adevăratul ziditor al templului a fost Providența divină.

Știind acestea, putem înțelege de ce distrugerea templului care a avut loc în anul 586 î.C. a devenit o tragedie națională. Dar, în marea sa iubire, Dumnezeu nu-și lasă poporul în părăsire, iar profetul Ezechiel, într-una dintre viziunile sale vede cum gloria lui Dumnezeu revine în templu. Într-adevăr, după exilul babilonian, poporul, revenit acasă, se apucă de muncă și reface din temelii casa lui Dumnezeu, îi dă o nouă strălucire, pentru ca, într-adevăr, Domnul „să-și găsească plăcerea în ea și să fie cinstit” (cf. Ag 1,8). Însă nici această bucurie nu a durat mult, pentru că un „vlăstar păcătos, Antioh Epifanul” (1Mac 1,10) a spurcat templul Dumnezeului adevărat cu urâciunea pustiirii, până când Iuda Macabeul, învingându-i pe păgâni, a restaurat iarăși templul și cultul lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși, ascultând această istorie oare nu găsim în ea reflectată și istoria acestui lăcaș în care suntem adunați? Oare nu prin sacrificiile înaintașilor noștri a fost el zidit? Și oare în zadar l-au închinat Providenței divine? Nu, desigur! Pentru că și ei, ca și evreii, au înțeles că adevăratul ziditor al bisericii, devenite ulterior în anul 2001 catedrală, este Providența divină! Oare nu devenise această biserică centrul vieții de credință a catolicilor din Chișinău și din împrejurimi, iar la un moment dat al tuturor catolicilor din Moldova? Nu a fost oare adusă și aici „urâciunea pustiirii” după ce a fost confiscată de un „regim păcătos”? Iată, întrebări la care nu putem să răspundem decât afirmativ.

Dar, la fel ca și în cazul templului din Ierusalim, Dumnezeu nu a lăsat ca această biserică să fie pângărită mult timp, pentru că ne-a însuflețit și ne-a îndemnat și pe noi să ne punem la lucru, și prin eforturile noastre comune, am reușit să-i redăm acestei case frumusețea, dar mai ales să readucem în ea prezența lui Dumnezeu prin celebrarea zilnică a sfintei Liturghii, prin tabernacolul care-l conține pe Isus, pe fața căruia strălucește gloria lui Dumnezeu (cf. 2Cor 4,6), prin altarul pe care se săvârșește sfânta Jertfă, prin amvonul de la care se proclamă cuvântul lui Dumnezeu. Am reușit să facem ca această biserică să devină „cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii” (Ap 21,3)

Catedrala noastră a devenit simbolul unității noastre cu Preasfânta Treime și a comuniunii dintre noi, cei care formăm poporul lui Dumnezeu din această Biserică locală. Privind la ea, intrând în ea, rugându-ne în ea, împărtășindu-ne în ea, spovedindu-ne aici, ne simțim cu adevărat „pietre vii, zidiți într-o casă spirituală..., ca să aducem jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (cf. 1Pt 2,5); aici simțim ce înseamnă ca Dumnezeu să fie cu noi, iar noi să fim poporul lui (cf. Ap 21,3). La fel cum evreul era cu adevărat evreu dacă se raporta la templul din Ierusalim, la fel și noi suntem cu adevărat creștini dacă suntem legați de biserică, mai ales de catedrală, „mama tuturor bisericilor din dieceză”. Și aici nu pot decât să mă bucur spunând că am văzut real această legătură atunci când fiecare, în măsura posibilităților, a contribuit la refacerea acestui sfânt lăcaș. De aceea, mă rog ca Dumnezeu să primească jertfa fiecăruia la fel cum a primit jertfa lui Iuda Macabeul!

Biserica este locul unde îl putem găsi pe Isus, dar pentru a-l găsi, trebuie să renunțăm la confortul caselor noastre, la diferitele justificări care ne împiedică să mergem să-l căutăm în locul prezenței sale. Și avem aici exemplul preasfintei Fecioare Maria, Maica Bunului Sfat, care azi ne sfătuiește nu doar prin vorbe, așa cum a făcut-o la nunta din Cana Galileei, ci și prin exemplul ei. Iubirea ei pentru Dumnezeu era mai mult decât iubirea Mamei pentru Fiu, mai mult decât legătura de sânge ce o unea cu Isus! Era o iubire care se transformă în căutare, în setea de a-i asculta cuvântul, în dorința de a împlini în continuare voința lui Dumnezeu, pentru că ea înțelegea că cuvintele „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38) nu se limitau doar la a-l zămisli și naște pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci și la urmarea acestui Cuvânt. Un slujitor adevărat nu este cel care împlinește voința stăpânului doar o dată, iar apoi trăiește de parcă acest stăpân nu ar exista. Un slujitor adevărat este cel care-și urmează stăpânul în fiecare zi, împlinind în toate cuvântul său. Maria este modelul împlinirii voinței lui Isus, mai ales a aceleia „ca toți să fie una” (In 17,21), prin faptul că ea îl caută pe el atunci când el rămâne în templu; ea îl caută atunci când el predică împărăția lui Dumnezeu și cheamă la convertire; ea îl urmează până și pe drumul Calvarului, stând la picioarele crucii lui. Maria este ucenicul lui Cristos prin excelență, pentru că scopul vieții ei era de a păstra în inimă cuvintele lui, de a le medita, de a le împlini, de a trăi conform Cuvântului și cuvintelor sale.

Dar a fi una cu Isus înseamnă pentru Maria a fi una și cu comunitatea ucenicilor. De aceea, o vedem pe Maria în comuniune cu apostolii în ziua Rusaliilor, ea devenind, după înălțarea lui Isus la cer, liantul ce face din comunitatea primilor ucenici ai Domnului „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Și această misiune a Mariei nu se încheie odată cu ridicarea ei cu trupul și sufletul la cer. Ea continuă și azi să ne adune, să ne călăuzească, să ne sfătuiască, să ne sprijine, să mijlocească pentru noi; Maria este azi liantul care ne unește pe noi cu Isus, ea este calea care ne conduce la Isus, ea este steaua mării care ne indică portul mântuirii, ea este Regina care vrea să ne prezinte Regelui, ea este Mama care ne adună sub mantia ei, pentru ca și noi să fim una în Cristos.

Însă Maria are nevoie și de conlucrarea noastră! „Oricine face voința Tatălui meu din ceruri, acela îmi este și frate și soră și mamă” (Mt 12,50). Anume în a îndeplini voința lui Dumnezeu constă conlucrarea noastră cu Maria. Să nu uităm de sfatul ei exprimat prin cuvinte: „Faceți tot ce vă va spune!” (In 2,5) și nici de sfatul exprimat prin exemplu: „Mama lui stătea afară, căutând să-i vorbească!” (cf. Mt 12,46). Punând în practică aceste sfaturi ale Mamei noastre cerești, vom putea construi comuniunea noastră cu Isus, dar și comuniunea dintre noi, pentru că suntem cu toții fii ai aceluiași Tată, frați ai aceluiași Domn Cristos și copii ai aceleiași Mame Maria; pentru că suntem cu toții o familie adunată în casa Domnului pentru a-l căuta, a-i vorbi, a-i asculta cuvântul, a ne hrăni cu el, a-l lăuda cu viața noastră, a-i spune: „Mulțumesc” și a trăia așa cum el a trăit.

Aș dori să închei cu un fragment din una dintre rugăciunile Papei Francisc adresate Mariei:

„Tu, Fecioară a ascultării și a contemplației,

mamă a iubirii, mireasă a nunții veșnice,

mijlocește pentru Biserică, pentru care ești icoană preacurată,

ca niciodată să nu se închidă și niciodată să nu se oprească

în entuziasmul său pentru a instaura împărăția” (Evangelii gaudium 288).

Amin.