Iubiți credincioși!
Ne aflăm în plină perioadă a Postului Mare, perioadă caracterizată de sobrietate și reținere. În plus, suntem asaltați zilnic de vești înspăimântătoare despre războiul ce se duce nu departe de noi. Cu toate acestea astăzi, prin scena Bunei Vestiri, suntem invitați la bucurie, chiar prin cuvintele pronunțate de înger, care îi spune Fecioarei Maria: „Bucură-te, cea plină de har!”(Lc 1,28). Vedem aici cum Îngerul intră în mod surprinzător la Maria, o persoană simplă și fără mare importanță până în acel moment și o face să înțeleagă că însuși Dumnezeu a intrat în viața ei și că de acum ea „este plină de har”. Adevărul este că Dumnezeu îl surprinde mereu pe orice om, manifestându-se tocmai în sărăcia spirituală a acestuia, în slăbiciunea și în umilința lui, dăruindu-i iubirea care îl mântuiește, îl vindecă și îi dă forță. El cere numai ascultarea de cuvântul său și încrederea totală în el.
Aceasta este experiența Fecioarei Maria: în fața veștii îngerului, ea nu-și ascunde uimirea. Ea este uimită să audă de la înger cum că Dumnezeu, pentru a se face om, a ales-o chiar pe ea, o simplă tânără din Nazaret, care nu trăiește în palatele puterii și ale bogăției, care n-a făcut lucruri extraordinare, dar care este deschisă lui Dumnezeu, știe să se încreadă în el, chiar dacă nu înțelege totul. Răspunsul ei este plin de curaj și determinare: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Și pe noi Dumnezeu ne surprinde deseori, atunci când ne strică schemele de gândire, când pune în criză proiectele noastre personale și ne spune: „Lasă totul pe seama mea. Încrede-te în mine, nu-ți fie frică, lasă-te surprins, ieși din tine însuți și urmează-mă!”
Sf. Scriptură este plină de exemple cu persoane care îl întâlnesc pe Dumnezeu în viața lor obișnuită, iar această întâlnire le schimbă total viața. Să ne amintim de Abraham, care, întâlnindu-l pe Dumnezeu, ascultă de porunca lui și, deși era înaintat în vârstă, pleacă și se mută într-o țară străină și acolo devine tatăl unui nou popor, popor ales de Dumnezeu. Moise și David sunt luați de la păstoritul oilor: unul ca să scoată poporul ales din sclavie, iar altul, pentru ca să devină regele lor. Tânărul Isaia este martor, în timpul unei vizite obișnuite în templu, la gloria și maiestatea lui Dumnezeu și devine profetul său. În Noul Testament, Isus îi cheamă de la locul lor de muncă pe câțiva tineri ca să-i facă ucenicii săi: pescarii Simon Petru, Andrei, Iacob și Ioan precum și pe vameșul Levi.
Toate aceste experiențe au ceva în comun: întâlnirea cu Dumnezeu și cu mesagerii săi aduce o schimbare radicală în viața lor, chiar dacă aceasta este însoțită și de multă suferință. Toți au trebuit să sufere pe acest pământ, pentru că, la un moment dat, i-au spus „da” lui Dumnezeu. Fiecare dintre cei numiți mai sus, Maria, apostolii sau profeții, răspunzând pozitiv la chemarea lui Dumnezeu, la prima vedere pare că au un sfârșit falimentar. Însă, prin da-ul lor, ei ajung să fie instrumente importante pe care Dumnezeu le-a folosit pentru realizarea planului său de mântuire.
Am putea să ne închipuim și să acceptăm că în același mod neașteptat astăzi Dumnezeu intră și în viața noastră. Ce ar avea să ne spună? Ce menire, ce misiune, ce sarcină vrea să ne încredințeze? Este mai puțin sigur că el nu ne cere să călătorim spre o țară străină, asemenea lui Abraham, pentru a împlini o misiune importantă așa cum a fost misiunea sa. Și nu ne cere nici măcar să mergem prin piețe și pasaje aglomerate să predicăm oamenilor, asemenea profeților pentru a-i întoarce la Dumnezeu. Nu ne cere să renunțăm la toate, după cum au făcut cei doisprezece apostoli cu familiile, meseriile, casele lor, predicând apoi prin toate ținuturile. Însă fiecare dintre noi a primit o misiune din partea lui Dumnezeu. Important este ca fiecare să ajungă să înțeleagă ce anume trebuie să facă în viața sa, care-i este scopul și menirea. Pentru a înțelege cum se cuvine menirea noastră să ne amintim de cuvintele lui Isus care spune: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34), cuvinte care atât de mult se potrivesc răspunsului Mariei: „Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38), pentru că și hrana Fecioarei a fost să împlinească voința Tatălui ceresc. Și care ar putea fi această voință? Sfântul Paul, scriindu-le tesalonicenilor, îi asigura că voința lui Dumnezeu este sfințirea noastră (cf. 1Tes 4,3), ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să tindă spre sfințenie, apelând la toate acele mijloace pe care Biserica ni le pune la dispoziție: cuvântul divin, sfintele sacramente, rugăciunea personală și comunitară, faptele de milostenie, urmarea poruncilor lui Dumnezeu, renunțarea la păcat, postul etc.
Iar noi trebuie să facem tot posibilul ca voința lui Dumnezeu să fie împlinită în viață noastră și, prin noi, în viața celui de lângă noi. Avem propria menire, avem o misiune în viață. Acest lucru trebuie să ne fie foarte clar și noi să facem tot posibilul ca să o înțelegem ca pe o chemare sfântă. Aceasta este menirea vieții noastre, căci voința lui Dumnezeu ni se dezvăluie întotdeauna ca fiind nouă, plină de sens, aducătoare de fericire și împlinire.
Dragi credincioși, aș dori ca această zi în care Sf. Părinte consacră Inimii Neprihănite a Mariei cele două țări surori, Rusia și Ucraina, astăzi aflate în război, să fie o zi care să aducă pace și, ca urmare, o bucurie sfântă, care să genereze în voi multă energie sufletească pentru a putea fii mereu copii prea iubiți ai Preacuratei. Fiți mereu pozitivi în fața Domnului și nu vă lăsați cuprinși de frică, de dubii, de neîncredere, de felurite motivații pentru a da înapoi, pentru că Domnul a intrat și la voi și v-a dăruit harul său îmbelșugat care vă umple de putere pentru a vă realiza misiunea. Să nu uitați că, îndeplinind mereu voința lui Dumnezeu, veți dobândi bucuria supremă. Biserica vă însoțește și vă binecuvântează. Amin.
