Era în anul 1943, la Trento, un oraș din nordul Italiei, când Chiara Lubich, o tânără de 23 de ani, atrasă de exemplul sfintei Clara din Assisi, decide să-și dedice în totalitate viața lui Dumnezeu, fapt pe care îl și îndeplinește la 7 decembrie același an, când i se consacră lui Isus prin votul de castitate. În anul următor, un violent bombardament umple orașul Trento de ruine, însă Chiara decide să nu-l părăsească, ci adună în jurul ei câteva prietene și înființează astfel primul focolar, primul cuib în care cuvintele lui Isus: „Ca toți să fie una” (In 17,21) devin motto, un program de viață. Apărea astfel spiritualitatea unității, avându-l în centru pe Isus, uneori Răstignit alteori Părăsit sau Abandonat.

Pe acest Cristos, Părăsit și apoi Răstignit, îl contemplăm în mod deosebit în această perioadă a Postului Mare. Și astăzi, la trecerea a 80 de ani de la acele evenimente, în inima Operei Mariei – Mișcării Focolarelor – se află același Isus, Părăsit și Răstignit. Este antipodul a ceea ce am auzit în Lectura întâi de astăzi: un popor salvat de Dumnezeu, dar care se îndepărtează repede de el pentru a se aduna, a se uni în jurul unui idol, a unui vițel din aur. Scurtă le-a fost memoria acestor oameni, căci doar cu puțin timp înainte, la poalele muntelui Sinai, tot poporul a promis că „vom face tot ce a zis Domnul!” (Ex 19,8). Una a spus, alta a făcut, fapt pentru care și-a atras asupra mânia lui Dumnezeu, care i-ar fi nimicit, „dacă n-ar fi fost Moise, alesul său, să iasă la trecătoare înaintea lui pentru a abate mânia lui, ca să nu-i distrugă” (Ps 105,23), așa cum ne-a spus Psalmul responsorial.

Ce învățătură avem a trage din această întâmplare? Una simplă, dar foarte importantă pentru viața veșnică la care am fost chemați: să nu fim oameni cu memoria scurtă care uită imediat de promisiunile făcute lui Dumnezeu. Și aici mă refer în primul rând la făgăduințele de la botez pe care le reînnoim an de an în Noaptea sfântă a Învierii Domnului, când îi promitem lui Dumnezeu că ne lepădăm de Satana și de toate faptele și de toată trufia lui; și că nu credem în nimeni altcineva decât în Sfânta Treime și în Biserica sa sfântă.

Pentru a putea într-adevăr ține aceste făgăduințe și să nu ne facem alți viței din aur cărora să ne închinăm, Chiara Lubich ne oferă un sfat foarte bun: să repetăm în fiecare zi cuvintele psalmistului: „Tu, Doamne, ești singurul meu bine” (cf. Ps 16,2). Scrie ea: „Să încercăm să le repetăm în special când diverse atașamente ar vrea să tragă inima noastră spre lucruri, persoane sau spre noi înșine: «Tu, Doamne, ești singurul meu bine», să spunem, nu acel lucru, nu acea persoană, nu eu însumi; tu ești singurul meu bine, nu altul”.

Ca să putem ține făgăduințele noastre de la botez și orice altă promisiune, mai ales cele de la sf. Spovadă, să ascultăm cu atenție Evanghelia de azi, în care Isus îi ceartă pe iudei pentru că nu țin cuvântul lui Dumnezeu, că nu cred în Isus cel trimis de Tatăl, că nu vor să vină la el, dar mai ales – și acest lucru mi se pare cel mai grav – că nu au în ei iubirea lui Dumnezeu. Doar cel care crede, doar cel care iubește, doar cel care vine la Isus – mai ales în Preasfânta Euharistie –, doar cel care îi ascultă cuvântul doar acela este în stare să-și țină făgăduințele, să și le amintească pentru a le trăi în fiecare zi. De ce? Pentru că cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu crede în acel cuvânt, iar ca să-și dovedească credința, el iubește acel cuvânt punându-l în practică. Și aici Chiara Lubich ne spune că, pentru a pune în practică acest cuvânt „trebuie să luăm în serios cuvintele lui Isus. Indiferența sau jumătățile de măsură nu trebuie să aibă loc în noi”.

Așadar, iubiții mei frați și surori, să ne amintim mereu că i-am făgăduit ceva lui Dumnezeu, și nu doar să ne amintim, ci și să trăim aceste făgăduințe, ca răspuns la iubirea lui. Doar astfel vom putea să rămânem uniți în jurul lui Isus, Părăsit și apoi Răstignit, renunțând la orice „viței de aur” pe care ni-i propune lumea de azi și să fim martori ai lui Cristos, care îl ascultă și îl iubesc. Amin.