Se povestește că una dintre ultimele dorințe ale regelui Alexandru cel Mare a fost ca, atunci când va fi dus la groapă, să-i lase mâinile atârnând din sicriu. Sfetnicii au rămas nedumeriți în fața acestei dorințe, așa că Alexandru le-a spus: „Să-mi lăsați mâinile atârnând din sicriu să vadă lumea că nu iau nimic cu mine din această lume”. Sau cum spune dreptul Iob: „Gol am ieșit din sânul mamei mele și gol mă voi întoarce acolo” (Iob 1,21).

Aceasta este și ideea pe care ne-o transmite și Evanghelia de azi, ca și viața sfântului Caietan. Și-mi amintesc de parabola bogatului necugetat, în care Isus povestește despre acel om căruia pământul i-a rodit atât de mult, încât nu mai avea loc unde să-și depoziteze bogățiile. Și de aceea îi spunea sufletului său să se bucure, căci tot ce are îi ajunge pentru mulți ani înainte. Și tocmai acestui om îi spune Dumnezeu: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” (Lc 12,20). Și își încheie Isus parabola cu această tristă constatare: „Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,21). De aici și îndemnul de astăzi al lui Isus: „Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri” (Lc 12,33). Da, în ceruri trebuie să adunăm comori, pentru că cerul este „banca” ce nu dă faliment niciodată.

Acest lucru l-a înțeles foarte bine sfântul Caietan, de aceea și-a strâns, și-a sporit și și-a pus la adăpost în cer comorile sale. Și a făcut-o printr-o viață de slujire a aproapelui: îngrijindu-i pe bolnavii din spitale, înființând aziluri pentru bătrâni, alinând foamea celor înfometați, fiind alături de cei care sufereau din cauza războaielor și, la final, oferindu-și viața ca jertfă pentru pace. Beatificarea lui la 23 noiembrie 1624 și canonizarea lui la 12 aprilie 1671 este dovada faptului că sfântul Caietan a fost bogat înaintea lui Dumnezeu.

Și noi putem fi bogați în fața lui Dumnezeu, iar Evanghelia de azi ne învață cum să reușim acest lucru, iar viața sfântului Caietan ne servește drept exemplu. În primul rând trebuie să nu ne temem pentru ziua de mâine. Este ceea ce ne-a spus și înțeleptul Ben Sirah în Lectura întâi: „Vai de inimile fricoase” (Sir 2,12). Trăim într-o lume care caută să acumuleze cât mai mult azi ca să aibă și mai mult mâine; de aceea trăim mai mult cu ziua de mâine, chiar dacă nimeni nu are siguranța că ziua de mâine va veni. Mai mult de atât, în acest fel dăm dovadă de lipsă de încredere în Providență. Atunci când sfântul Caietan, numit și „sfântul Providenței”, a înființat Ordinul Teatinilor, le-a interzis fiilor săi spirituali să ceară de pomană, spunându-le că Providența se va îngriji de nevoile lor. Și iată că exact de 500 de ani, Providența nu a dezamăgit nicio clipă încrederea sfântului Caietan și a fraților ordinului său, dovedind astfel ceea ne-a spus Ben Sirah: „Priviți la generațiile din vechime și vedeți: este cineva care s-a încrezut în Domnul, și a fost făcut de rușine? (Sir 2,10)” În goana noastră după bogățiile materiale uităm adesea de adevăratele comori: uităm de Dumnezeu, de Biserică, de suflet, de rugăciune, de aproapele. Uităm să spune „da” iubirii, uităm să primim iubirea lui Dumnezeu și să-l iubim în frații noștri. Și astfel ajungem ca al nostru cont din banca cerului să fie gol.

Și aici ajungem la a doua învățătură a Evangheliei: „Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană” (Lc 2,33). Au fost unii oameni – ca sfântul Anton cel Mare sau sfântul Benedict – care au luat ad litteram acest îndemn al lui Isus, și-au vândut toată averea, au dat de pomană banii și au plecat în călugărie. Asta oare trebuie să facem și fiecare dintre noi? Evident că nu, pentru că mulți dintre noi au familii de întreținut, copii de crescut, nepoți de ajutat etc. Acest îndemn al lui Isus vrea să ne spună să avem grijă de aproapele nostru, mai ales de cei săraci, de bolnavi, de bătrâni, de neputincioși, să vindem – adică să împărțim cu ei – ceea ce avem, mai ales ceea ce ne prisosește. Asta înseamnă tocmai ceea ce ne-a cerut sfântul Paul în Lectura a doua: „Iubiți-vă unii pe alții cu iubire frățească... Luați parte la trebuințele sfinților (Rom 12,10.13). Și aici să nu ne gândim doar la bunurile materiale, căci a-l iubi pe aproapele nu constă doar în a-i da bani, mâncare, băutură, haine. A-l iubi înseamnă: să-l îngrijesc când e bolnav, să-l vizitez când e singur, să-l ajut când e neputincios sau când are nevoie de ajutor, să-i zâmbesc când e trist, să-l alin când plânge, să-l încurajez când e disperat, să mă rog pentru el, să nu-l bârfesc, să nu-i doresc răul, să nu-l invidiez sau să fiu mânios pe el ș.a.m.d. Pare greu... Da, dar nu imposibil, iar viața sfântului Caietan ne poate servi drept exemplu.

Iubiți frați și surori în Domnul, la sfârșitul vieții pământești vom pleca cu mâinile goale din această lume. Chiar dacă nu luăm nimic cu noi din tot ceea ce agonisim pe pământ, nu înseamnă că în viața veșnică vom fi săraci. Nu vom fi, dacă, privind la cum a trăit sfântul Caietan iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, la cum s-a încrezut în Providența divină, la cum s-a dăruit slujirii celor nevoiași, vom trăi și noi așa cum a trăit el și cum ne învață Isus. De aceea, să-l invocăm astfel: „Sfinte Caietane, roagă-te pentru noi și mijlocește-ne harul de a fi oamenii Providenței, mereu înflăcărați de iubire sinceră și activă. Amin.”