Originea acestei sărbători, Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați, provine de la strămoșii noștri care, după ce terminau de recoltat diferitele produse, își rezervau un timp pentru a-și aminti de cei morți. Celții, popoarele din Asia Mică, care au ajuns în Europa între secolele al VIII-lea și al IV-lea î.Cr. și care au ocupat regiunile din nordul Europei, prin cultul lor pentru zei, au fost cei care ne-au condus această comemorare a morților.

Această tradiție a fost „creștinată” de Biserică, făcând-o una dintre cele mai simțite sărbători de către poporul creștin și nu numai de către acesta, chiar dacă cultura dominantă tinde, prin diferite practici, să ne îndepărteze de gândul morții, ba chiar se tinde ca, pe cât este posibil, rudele sau prietenii sau preotul, să nu fie în preajma patului celui care urmează să moară.

Moarte pe care tindem să o ascundem copiilor și tinerilor, crezând că îi sperie, este totuși o realitate ce privește toată lumea, o realitate pentru care trebuie să ne pregătim, la care trebuie să ne gândim serios chiar dacă pare mereu departe, chiar dacă ne gândim că îi privește mereu pe alții și nu pe noi..., chiar dacă, odată cu prelungirea speranței medii de viață, rareori o întâlnim la o vârstă tânără, ba chiar ne amăgim că rămânem tineri pentru totdeauna...

În realitate, omul nu poate fugi de această întrebare despre moarte și, chiar dacă încearcă să uite de ea, mai devreme sau mai târziu ea reapare în fața ochilor și a inimii sale. Întrebarea „de ce moartea?” este o întrebare inevitabilă pentru om. Este o întrebare cu care ne confruntăm cu toții mai devreme sau mai târziu, iar în această zi – Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați –, Biserica vine să răspundă la ea în lumina credinței pascale care exaltă învierea lui Cristos. Biserica celebrează Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați îndată după sărbătoarea Tuturor Sfinților, aproape ca și cum ne-ar spune că sfinții îi trag după ei pe cei morți, îi iau de mână, ne amintesc că nimeni nu se mântuiește singur, ci toți ne mântuim dacă, asemenea sfinților și cu ajutorul lor, ne încredințăm iubirii și milostivirii lui Dumnezeu, care, dacă este acceptată, ne transformă deja în această viață. 

Și astfel, astăzi ne gândim cu toții la morții noștri și ne place să ne gândim la ei în umbra celor fericiți, cu speranța că „toți se vor mântui” (1Tim 2,4). Pentru noi, creștinii, Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați este, așadar, o celebrare a credinței în înviere: moartea nu mai are ultimul cuvânt, nu este ultima realitate pentru oameni. Iar cei care au murit deja, mergând spre Cristos, nu sunt respinși de el, ci înviați pentru viața veșnică, adică viața veșnică cu el, cu Cel Înviat și Viu.

În această perspectivă, acceptăm promisiunea lui Isus din Evanghelie, acea promisiune pe care trebuie să o repetăm în inimile noastre pentru a depăși orice tristețe și teamă: „Pe cel care vine la mine nu-l voi respinge!”

Creștinul nu este unul care nu greșește niciodată, care nu păcătuiește... Nu, el este ca și ceilalți sau poate uneori chiar mai rău decât cei care, de exemplu, necunoscând evanghelia, se comportă rău. Și totuși, din această cauză, deși își cunoaște necredința și păcatul, se încrede în fiecare zi în iubirea lui Dumnezeu, a Fiului Isus, și, după ce a căzut, se ridică din nou și reia calea urmării Domnului.

Iar Isus nu îl respinge, ci îl îmbrățișează, îi cere să accepte iertarea păcatelor și îl conduce la viața veșnică, dezvăluindu-i: „Cine crede în mine are viață veșnică: îl voi învia în ziua de apoi!” Astfel, pentru noi, moartea este o trecere, „un paște”, un exod din această lume către Tatăl. Pentru cei care cred, moartea nu mai este un mister, o enigmă, pentru că ea este înscrisă o dată pentru totdeauna în moartea lui Isus, care a transformat-o făcând-o în mod autentic și total un act de ofrandă către Tatăl.

Isus, mergând spre moarte în mod liber și din iubire, ne-a eliberat astfel de frica de moarte, care este rădăcina tuturor celorlalte frici. Da, iubiți creștini, dragi prieteni, astăzi nu este o zi a întunericului, a tristeții, dimpotrivă azi suntem chemați să cântăm fără teamă: „Unde este, moarte, biruința ta? Unde este, o, moarte, înțepătura ta?” Noi, ca și primii creștini, ar trebui să ne putem numi „cei care nu se tem de moarte”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să putem ține mereu departe de noi această teamă. Cu siguranță că sentimentul dureros al despărțirii umane de cei dragi este mai mult decât legitim, dar nu ar trebui să ne fie teamă, pentru că știm că cei dragi, după suferințele pe care le-au îndurat și care i-a purtat încetul cu încetul la moarte, așa cum probabil ne va însoți și pe noi, datorită rugăciunilor noastre și ale sfinților noștri patroni, prin milostivirea lui Dumnezeu, sunt acum în pace, sunt cu el și se bucură pentru totdeauna de prietenia sa. Amin.