Dragă Mons. Tuomo Vimpari, dragă părinte Piotr, iubiți credincioși,

„Nu vă fie frică! Deschideți, mai mult chiar, deschideți larg porțile lui Cristos!”. Cu aceste cuvinte, exact 45 de ani în urmă, la 22 octombrie 1978, își începea pontificatul sfântul Papă Ioan al II-lea. În aceste cuvinte, marele papă ne adresează două îndemnuri ce să ne ajute să ne trăim credința așa cum așteaptă Dumnezeu de la noi; și aș dori ca, în lumina cuvântului divin din această duminică, să vedem cum putem pune în practică aceste îndemnuri în viața noastră de fiecare zi.

Primul îndemn este: „Nu vă fie frică!” Acest îndemn îl găsim în Sfânta Scriptură de 365 de ori, și nu în zadar, pentru că în fiecare zi din an suntem îndemnați de Dumnezeu să nu ne fie frică, pentru că frica este unul din instrumentele preferate ale diavolului ca să ne țină în frâu. El știe bine că acolo unde există frică nu există loc pentru speranță și acest lucru îl putem înțelege din Lectura întâi de azi. De ani buni Israelul se afla în captivitatea babiloniană și era măcinat de frica de a nu-și mai revedea niciodată țara și, mai ales Ierusalimul. Îi era frică pentru ziua de mâine, mai ales după ce trecuse prin teroarea lui Aman, așa cum găsim scris în Cartea Esterei.

Frica o găsim și la evreii din timpul lui Isus. Le era frică de romani, că ar putea veni într-o zi să-i ia în captivitate și să le distrugă și sanctuarul, și neamul (cf. In 11,48). Ne este frică și nouă, oamenilor de azi, și dacă am fi să căutăm motivele acestei frici, lista ar fi una destul de lungă: ne este frică de moarte, ne este frică de suferință și boală, ne este frică de război, ne este frică de faptul că nu vom avea ce mânca sau ce bea, ne este frică să pierdem pe cineva drag, ne este frică să nu avem bani ș.a.m.d. Iar lumea de azi, ca și cea din toate timpurile este plină de frici.

Și totuși, suntem îndemnați: „Nu vă fie frică!” Dar unde să găsim antidotul împotriva fricii? Să-l ascultăm pe sfântul Paul care ne spune și nouă cum le spunea tesalonicenilor: „Ne amintim de lucrarea credinței voastre, de strădania iubirii și de perseverența speranței voastre în Isus Cristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru” (cf. 1Tes 1,3). Credința, speranța și iubirea: iată cele mai bune medicamente împotriva fricii. Credința ca încredere în Dumnezeu, acea încredere pe care fiecare dintre noi, când eram mici, am avut-o în părinții noștri că nu ne vor lăsa la greu. Și oare nu-i spunem noi lui Dumnezeu „Abba – Tată”? Oare nu spune profetul Isaia că Dumnezeu este ca o mamă? Fricile noastre nu sunt altceva decât o dovadă a neîncrederii noastre în Dumnezeu. Apoi este și speranța că dincolo de orice rău și suferință, de orice lipsă și greutate se află bunătatea lui Dumnezeu. Și în sfârșit iubirea: iubirea lui Dumnezeu față de noi, acea iubire care ne dăruiește toate atunci când răspundem acestei iubiri cu iubirea noastră. Sfântul Ioan, ucenicul iubit al Domnului, ne învață că „în iubire nu există frică; dimpotrivă, iubirea desăvârșită alungă frica” (1In 4,18).

Ca să alungăm frica din inimile noastre trebuie să punem în practică și de cel de-al doilea îndemn al sfântului Ioan Paul al II-lea: „Deschideți larg porțile lui Cristos!” Într-o inimă deschisă larg lui Cristos frica nu se mai poate cuibări, pentru că acea inimă este plină de Cristos. A-i deschide porțile inimii noastre lui Cristos înseamnă a-i da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (cf. Mt 22,21), așa cum ne învață Isus în Evanghelie. Dar ce este al lui Dumnezeu și ce putem să-i dăm? Cartea Genezei ne ajută să răspundem la această întrebare, deoarece este scris că toate au fost create de Dumnezeu, inclusiv noi, oamenii (cf. Gen 1,1-2,4a). Iar sfântul Paul ne întreabă pe fiecare: „Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit?” (1Cor 4,7). Așadar, tot ce avem este de la Dumnezeu și de la el am primit și lui se cuvine să-i dăm. Să-i dăm din timpul nostru, venind la biserică, plecându-ne genunchii în rugăciune, deschizând Sfânta Scriptură. Mai mult de atât: să ne oferim lui pe noi înșine, adică să trăim, să gândim, să vorbim, să acționăm astfel încât să-i fim plăcuți lui, ascultând de cuvântul lui, asemenea preasfintei Fecioare Maria. Într-un cuvânt, să facem așa cum ne-a învățat Psalmul responsorial: „Aduceți ofrande de laudă și intrați în lăcașurile lui!” (Ps 95,8).

Dar există în noi și obstacole care ne împiedică să-i deschidem larg porțile lui Cristos și Evanghelia ne-a indicat ce ne oprește să-l primim în inimă pe Mântuitorul nostru. Un prim obstacol este ipocrizia, asemenea acelei ipocrizii a discipolilor fariseilor și a irodienilor când i-au spus lui Isus că este sincer (cf. Mt 22,16). Ipocrizia este atunci când omul spune una și alta face, când afirmă că este creștin, dar viața lui nu are niciun pic din parfumul credinței; atunci când omul este asemenea acelui fiu despre care am auzit vorbindu-se câteva duminici în urmă, cel care îi spune tatălui său că merge să lucreze în via lui, dar nu merge (cf. Mt 21,30). 

Un alt obstacol este acela de a-i da cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu, adică atunci când ideile noastre, când lucrurile materiale, când plăcerile lumești, când dorința de înavuțire și de putere sunt mai presus de Dumnezeu, atunci când din toate aceste lucruri facem un ”dumnezeu”, oferindu-le mult mai mult decât îi oferim adevăratului Dumnezeu, acel Dumnezeu care îi spune lui Cirus, la fel ca și fiecăruia dintre noi: „Eu sunt Domnul și nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu” (Is 45,5); atunci când jertfim de dragul acestor dumnezei timpul, eforturile, relațiile familiale, prieteniile, credința, relația cu Biserica, sănătatea etc. Într-o inimă plină de idoli lumești, Isus nu are loc. De aceea, spunându-ne să-i deschidem larg porțile lui Cristos, sfântul Ioan Paul al II-lea ne îndeamnă, urmând cuvintele lui Isus: „Dați-i, cezarului ceea ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (Mt 22,21), să ne alegem bine valorile în viață, punându-l pe Dumnezeu întotdeauna pe primul loc, pentru că doar astfel nu ne va fi frică de nimic.

Și mai există un aspect important în acest îndemn al sfântului Ioan Paul al II-lea: deschizându-ne inima lui Cristos ne-o deschidem către aproapele, mai ales pentru cel care încă nu-l cunoaște pe el, pe Mântuitorul. De aceea, azi, când celebrăm Ziua Mondială a Misiunilor, vă îndemn să vă deschideți inima în rugăciune, dar și mâna generoasă, susținându-i pe cei care se dedică operei misionare pe care Cristos i-a încredințat-o Bisericii, pentru că, așa cum spunea Papa Benedict al XV-lea, iar după el și Conciliului al II-lea din Vatican, „fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credința”.

Iubiți frați i surori în Domnul,

Peste câteva clipe ne vom apropia de sfânta Euharistie, în care Isus ni se dăruiește cu trupul și sângele său. Să-l rugăm ca, prin această taină sfântă, având mijlocirea sfântului Ioan Paul al II-lea, să ne apere de orice frică, întărindu-ne în credință, speranță și iubire, pentru ca, în orice clipă a vieții noastre, să-i dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Amin.