Dragi frați și surori în Domnul,

Odată, un tânăr de 15 ani, cu o situați școlară foarte bună, i s-a destăinuit preotului de la colegiul în care învăța: „Toți colegii mei mă fac tocilar și lingău și spun că eu învăț doar pentru a le fi pe plac profesorilor. Dar Sfinției Voastre pot să o mărturisesc fără jenă de ce procedez astfel. Mama mea este văduvă și în familie nu suntem decât noi doi. Eu cunosc foarte bine efortul și sacrificiile ei pentru a-mi plăti studiile. Să pierd timpul ar însemna să irosesc eforturile ei, ar fi ca și cum aș disprețui sângele mamei. Acest lucru mă îndeamnă cel mai mult să învăț”. Auzind această mărturisire, preotul emoționat îl lăudă pe tânărul în cauză. Plecând de la acest exemplu părintele continuă cu o reflecție personală: nici mama noastră cerească, preasfânta Fecioară Maria nu s-a dat la o parte de la sacrificii în diferitele momente ale vieții ei: la Nazaret, ea îi spune „da” îngerului Gabriel, chiar dacă nu înțelege totul îndată; pleacă la drum spre Betleem fiind însărcinată; îl naște pe Isus într-o peșteră săracă și friguroasă; îl caută neliniștită pe Isus când l-a pierdut în Ierusalim; îl însoțește spre Calvar; iar la picioarele crucii Fiului ei suferă și ea alături de Isus. Și preotul se gândea la aceste clipe din viața Mariei ca la eforturile și sacrificiile pe care ea, ca Mamă, le-a făcut pentru el personal, dar nu numai pentru el, ci pentru fiecare om, pentru că ea este nu numai Născătoarea lui Dumnezeu, ci și Mama noastră, a tuturora.

Sfântul Bernard pentru a explica rolul Mariei în viața noastră, a folosit imaginea unui apeduct ce aduce apă pentru tot felul de nevoi. Maria, spune el, este un apeduct: Mamă a lui Dumnezeu, ea îl naște și-l dăruiește lumii pe Isus, Fiul ei, apa dătătoare de viață pe care ea ne-o transmite în toate circumstanțele vieții noastre. În Lectura întâi, am ascultat cum, prin Aaron, Dumnezeu își revarsă binecuvântarea asupra fiilor lui Israel și, datorită acestui har primit de sus, evreii au reușit să străbată lungul drum prin pustiu până în Țara Promisă. Când, la împlinirea timpului (cf. Gal 4,1), Maria l-a născut pe Isus, ea a preluat rolul lui Aaron, devenind apeductul prin care binecuvântarea divină ajunge la fiecare dintre noi. Și dacă dorim să fim și noi cetățeni ai Țării Promise, dacă dorim ca într-adevăr binecuvântarea lui Dumnezeu să ajungă la noi prin acest apeduct, avem de învățat de la Fecioară o lecție foarte importantă. Sfântul Luca ne spune că „Maria păstra toate aceste cuvinte [care se spuneau despre Prunc], meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Faptul că ea „le păstra meditându-le” înseamnă că le trăia, că-și croia viața după aceste cuvinte, că ele erau pentru ea ceea ce ar trebui să fie și pentru noi, adică „făclie pentru pașii noștri și lumină pentru cărările noastre” (cf. Ps 119,105).

De aceea, să-l implorăm pe Isus din ieslea Betleemului, să ne dea o inimă ca a Mariei, capabilă să mediteze, să iubească și să împlinească cuvintele lui Dumnezeu, iar pe Mama noastră să o rugăm să ne mijlocească și să facă să ajungă până la noi binecuvântarea cerească prin care putem rămâne copiii Tatălui nostru ceresc și frații Pruncului din ieslea Betleemului.

Pentru a da dovadă că suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu mai este nevoie să avem și o inimă de păstor, adică o inimă capabilă să-l caute pe Isus și să se minuneze iarăși și iarăși de prezența sa în mijlocul nostru. Isus nu se află prezent doar în biserică, el este prezent peste tot unde există iubire, pentru că el este iubire (cf. 1In 4,8). A avea inimă de păstor înseamnă nu doar a-l căuta și a-l găsi pe Isus; înseamnă și a-l vesti lumii, așa cum au făcut păstorii care, „după ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil” (Lc 2,17). A avea inimă de păstor vrea să spună a avea inimă de misionari, de vestitori ai evangheliei și de purtători de lumină.

De aceea, după ce am cerut de la Pruncul Isus o inimă ca a Mariei, să-i cerem și o inimă de păstor, conștienți de adevărul cuvintelor că „o lumânare nu-și pierde din strălucire atunci când aprinde o altă lumânare”.

Iubiții mei frați și surori în Domnul,

Lumea în care trăim are nevoie de oameni cu inimi ca a Mariei și cu inimi de păstor, oameni cu „inimi dezarmate”, cum se exprimă Papa Francisc în al său Mesaj pentru cea de-a 58-a Zi Mondială a Păcii, pe care o celebrăm azi. Să privim la inima Mariei și la inima păstorilor și vom înțelege că o inimă dezarmată este „o inimă care nu se încăpățânează să calculeze ceea ce este al meu și ceea ce este al tău; o inimă care topește egoismul în promptitudinea de a merge în întâmpinarea altora; o inimă care nu ezită să se recunoască datornică față de Dumnezeu și de aceea este gata să ierte datoriile care-l oprimă pe aproapele; o inimă care depășește descurajarea în privința viitorului cu speranța că fiecare persoană este o resursă pentru această lume” (nr. 13).

După ce am implorat de la Isus o inimă ca a Mariei și ca a păstorilor, acum, prin mijlocirea Maicii Domnului, să ne rugăm Mântuitorului să ne copleșească cu harul de a fi mereu atenți la toate eforturile și sacrificiile Născătoarei de Dumnezeu și să căutăm să nu o dezamăgim nicicând prin neglijența noastră. Și, dezarmând inima noastră de egoism, ură, sete de răzbunare, să fim alături de Isus, Principele păcii, și de Maria, Regina păcii, în eforturile lor de a instaura în lume împărăția păcii. Să exclamăm și noi asemenea Sfântului Părinte: „Dăruiește-ne, Doamne, pacea ta!” (nr. 15). Amin.