Dragii mei frați și surori în Cristos,

Câteva zile în urmă, în Dieceza de Chișinău a fost proclamat Anul „Sfântul Ioan Paul al II-lea”, dedicat nu doar celor 30 de ani aș spune de „activitate misionară” pe aceste teritorii, ci și celor 45 de ani de când, la 16 octombrie 1978, Karol Wojtyła a fost ales urmaș al sfântului Petru. În cei 27 de ani de pontificat, acest mare pontif a efectuat peste 100 de călătorii apostolice, fiind numit, pe drept cuvânt, papa globe-trotter, adică o persoană care face jurul lumii . Nu puține au fost criticile adresate papei că prea mult călătorește, însă Ioan Paul al II-lea a avut mereu unul și același răspuns: papa este misionar și trebuie să ducă vestea cea bună în orice colț al lumii.

Dar oare numai papa trebuie să fie misionar? Decretul Ad gentes afirmă că „Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară” (nr. 2), iar Biserica nu este doar papa, episcopii și preoții; Biserica este comunitatea tuturor celor botezați în numele Preasfintei Treimi. Constituția Lumen gentium, citând Scrisoarea apostolică Maximum illud a Papei Benedict al XV-lea, susține că „fiecărui ucenic al lui Cristos îi revine îndatorirea de a răspândi personal credința” (nr. 17). Aceste două citate conciliare nu fac decât să perpetueze și să accentueze peste vremi ceea ce le poruncește Isus ucenicilor săi înainte de înălțarea sa la cer, cuvinte pe care le-am ascultat în Aclamația la Evanghelie: „Mergând în toată lumea, predicați evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15) și în Lectura întâi: „Voi îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8).

Pentru a fi misionari până la marginile pământului, împlinind astfel porunca lui Isus, orice creștin are nevoie de „inimi arzătoare și picioare care merg”. Prin aceste două imagini, la care se adaugă ochii care se deschid și-l recunosc pe Isus în frângerea pâinii, Papa Francisc, pornind de la cei doi discipoli care merg alături de Isus spre Emaus, voiește să ne arate că nimeni după ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl recunoaște pe Isus în pâinea frântă la liturghie nu poate păstra doar pentru sine această Bucurie – cu B mare –, care este Isus însuși. Prin acel „Ite, missa est – Mergeți în pace” de la finalul fiecărei liturghii, creștinul este îndemnat să-și pună în mișcare picioarele pentru ca, asemenea celor doi discipoli de la Emaus, să le vestească tuturor întâlnirea cu Cel Înviat, să le arate inima arzând de la ascultarea Sfintei Scripturi și ochii deschiși, luminoși de la contemplarea lui Isus în Euharistie. În caz contrar, creștinul riscă să devină asemenea slujitorului care ascunde în pământ talantul primit, riscă să fie ca profetul Iona, care caută să fugă de misiunea încredințată lui de Dumnezeu, riscă să se scufunde în egoism, care este antipodul iubirii. 

Să mai privim o dată la cei doi discipoli din Evanghelia de azi. „Noi speram” (Lc 24,21), spun ei cu o oarecare doză de deznădejde, deoarece nu li s-au împlinit așteptările, dar și cu tristețe, deoarece pentru ei Isus era mort deja de trei zile. Și nu în zadar evanghelistul Luca ne dă numele doar unuia dintre ei, și anume al lui Cleopa. Pe al doilea nu-l știm, pentru că Luca dorește ca în acest ucenic anonim să ne regăsim fiecare dintre noi, cu angoasele, tristețile, dificultățile, piedicile pe care le întâlnim în drumul nostru. De multe ori ni se întâmplă și nouă să spunem: „Noi speram...”, dar totul este altfel decât „Noi speram”. Ne împiedicăm de nenumărate obstacole în vestirea evangheliei: greutățile materiale, frica determinată de războaie, mai ales când avem unul chiar în coasta noastră, sărăcia materială și spirituală, decăderea moravurilor, indiferența celor cărora le vorbim despre Dumnezeu, dezamăgirea și distanțarea tot mai mare a unor creștini de Biserică etc. Și astfel ne blocăm. Pe lângă asta, nu sunt puțini aceia care chiar critică orice inițiativă a noastră, simțindu-se deranjați în comoditatea și interesele lor. Încetul cu încetul asistăm la transformarea ambientelor noastre în gulaguri ale necredinței, în care Dumnezeu este marginalizat sau chiar exilat. Cum să nu simți atunci durere și descurajare?

Și totuși, nu cred și nu vreau ca mottoul nostru să fie acest strigăt de neputință: „Noi speram”? Dacă nu vrem să fim și noi triști și lipsiți de speranță, dacă vrem și noi, asemenea sfântului Ioan Paul al II-lea, să nu ne afecteze vorba rea a lumii, deviza cu care trebuie să mergem în viață, îndeplinindu-ne datoria de a fi misionari este aceasta: „Rămâi cu noi, Doamne” (cf. Lc 24,29), având mereu în inimă și îndemnul lui Isus din Lectura întâi de a nu ne îndepărta de Ierusalim (cf. Fap 1,4), adică să nu ne îndepărtăm de el, căci, vorba sfântului Paul, „Toate le pot în cel care mă întărește” (Fil 4,13). Pentru asta, misionarul trebuie, așa cum accentuează Papa Francisc, să fie omul Scripturii și al Euharistiei. 

Pentru a fi misionar, nu este neapărat nevoie să străbatem mări și țări pentru a ajunge în regiuni care încă se mai numesc teritorii de misiune. Putem fi misionari acolo unde trăim, acolo unde lucrăm sau învățăm, pe stradă, în ospeție; putem fi misionari la noi acasă. Putem, la fel ca sfânta Tereza a Pruncului Isus, patroană a misiunilor fără să iasă o zi din conventul ei din Lisieux, să fim misionari prin rugăciunea noastră și prin contribuția noastră la necesitățile misiunilor și ale misionarilor.

Prin mijlocirea preasfintei Fecioare Maria, steaua misiunilor, să-l rugăm pe Duhul Sfânt, acest suflet al Bisericii misionare prin natura ei, să ne inspire cuvintele și faptele, pentru ca asemenea celor doi discipoli de la Emaus, să fim vestitori ai bucuriei învierii lui Isus. Amin.