Dragă părinte Tadeusz, dragi surori, iubiți frați și surori în Domnul, Cristos a înviat!
În calendarul nostru, la 20 aprilie, este comemorat sfântul Papă Anicet, al zecelea urmaș al sfântului Petru. Biserica îl cinstește nu doar pentru că și-a vărsat sângele pentru Cristos, ci și pentru spiritul de fraternitate de care a dat dovadă în relația cu celelalte Biserici, mai ales în ceea ce privește disputa cu privire la data sărbătoririi a Paștelui. Disputa pascală a pornit de la faptul că sfântul episcop Policarp de Smirna și Biserica sa celebrau Învierea Domnului asemenea evreilor, la 14 Nisan, în timp ce Biserica Romei sărbătoarea Paștele doar în zi de duminică. Papa Anicet, în pofida autorității de care se bucura ca urmaș al sfântului Petru, nu a impus tradiția romană, ci, ca un adevărat frate, a respectat dreptul fiecărei Biserici de a celebra Învierea Domnului conform propriei tradiții.
Au trecut secole și, cu părere de rău, există încă diferențe în ceea ce ține de data celebrării Paștelui. Noi, catolicii de rit roman, l-am sărbătorit patru săptămâni în urmă, iar Bisericile de rit oriental, catolice sau ortodoxe, îl celebrează astăzi, la o lună distanță una de alta. De-a lungul anilor, au fost mai multe tentative de a se ajunge la o dată comună de celebrare a celei mai mari sărbători a creștinilor și chiar acum câțiva ani în urmă, Papa Francisc chiar a venit cu propunerea de a găsi modalitatea ca întreaga creștinătate să se bucure împreună de învierea lui Isus. Dar, se vede că tradiția este mai puternică decât orice intenție bună, pentru unii este mai importantă data sărbătorii decât sărbătoarea însăși. Așadar să nu uităm că, paștele reprezintă cea mai sublimă manifestare a iubirii lui Dumnezeu, care merge până acolo că-l dă moarte pe Fiul său unul născut și, a treia zi, îl învie din morți, pentru ca prin acest mister să ne reînnoiască, să ne facă, așa cum spune sfântul Paul, ființe noi în Cristos.
Într-adevăr, a fi ființe noi în Cristos contează mult mai mult decât la ce dată și conform cărui calendar sărbătorim Paștele. Cred că acest lucru l-a înțeles sfântul Papă Anicet, care a văzut în sfântul Policarp omul reînnoit de misterul pascal al lui Isus. Și noi trebuie să fim ființei noi în Cristos pentru a putea sărbători ca adevărați ucenici ai Domnului Paștele, care, așa cum spunea sfântul Atanasiu de Alexandria, cuprinde cele cincizeci de zile dintre Înviere și Rusalii.
Ce se cere de la noi ca să fim oameni noi? Ne-ar fi greu să răspundem la această întrebare dacă nu am avea parte de un Învățător care să ne îndrume. Asta o face Isus prin cuvântul său pe care ni-l adresează astăzi. De aceea, să ne aplecăm urechea spre spusele lui Isus pentru a vedea de ce este nevoie pentru a găsi răspunsul la această întrebare.
După ce duminica trecută Isus ne-a spus că el este păstorul cel bun gata să-și de viața pentru oile sale (In 10,15), astăzi, pentru a arăta și mai puternic legătura care există între el și noi, ne spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (In 15,5). Pentru că ne aflăm în perioada când tocmai sunt în toi lucrările de curățare a viței-de-vie, pentru noi este clară această asemănare. Însă este nevoie ca această asemănare să devină o lecție pentru noi. Și ce ar vrea Isus să ne învețe spunând această asemănare?
Mai întâi că, pentru a fi oameni noi, seva, care pornește de la Tatăl, trebuie ca, prin viță, adică prin Isus, să ajungă la noi. Ce este această sevă? Este Duhul Sfânt, „Domnul și de viață dătătorul”. Deci dacă vrem să avem viața veșnică, trebuie să fim plini de Duhul Sfânt. Da, știm că am primit plinătatea Duhului Sfânt la Mir, însă Isus ne atenționează: „Nu oricine îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăția cerurilor” (Mt 7,21), ci doar cel care rămâne unit cu el prin Duhul Sfânt. În caz contrar, din cauza păcatului, riscăm să pierdem acest Duh, să fim tăiați și aruncați în foc (cf. In 15,6). Să nu uităm că Dumnezeu „nu locuiește în trupul dedat păcatului” (Înț 1,4).
Pentru a rămâne uniți cu Isus, asemenea mlădițelor pe viță, avem nevoie de ajutoarele pe care ni le oferă Isus. În primul rând acestea sunt sacramentele Bisericii, mai ales Euharistia, prin care viața divină ajunge la noi, și Spovada, prin care reprimim harul lui Dumnezeu. Și aici, fiecare să răspundă în conștiința proprie: cât de des mă apropii eu de aceste taine, știind că prin ele primesc viața veșnică? În fiecare zi? În fiecare duminică? Sau doar la Paști și Crăciun?
În al doilea rând, pentru ca seva din viță să ajungă până la noi și să ne dea viață trebuie să ne hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu. Nu în zadar, Biblia ne spune că cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere (cf. Evr 4,12), că ne curăță (cf. In 15,3), ne luminează calea (cf. Ps 119,105) și ne dă viață veșnică (cf. In 6,68). Dar cât de des deschidem Sfânta Carte pentru a ne hrăni cu acest cuvânt? Sfinții părinți spuneau că în casa în care pe Biblie se depune praful diavolul nu mai întâlnește nicio piedică în calea sa.
În al treilea rând, pentru ca să rămânem legați de viță, avem nevoie de rugăciune. Ne hrănim trupul de cel puțin trei ori pe zi, pentru că știm că fără hrană, trupul moare. La fel se întâmplă și cu sufletul: dacă nu-i dăm de mâncare, moare. Iar hrana sufletului este rugăciunea. Ar fi multe de spus despre rugăciune, dar aș dori să-i accentuez importanța amintind că însuși Isus se retrăgea deseori pentru a se afla în dialog cu Tatăl său ceresc. Și aici, ca și mai înainte, să ne întrebăm: cât de des ne rugăm?
Dar trebuie ca, rămânând pe viță, să mai aducem și roade: „Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult” (In 15,5), ne spune Isus. Este ceea ce ne învață și sfântul apostol Ioan în Lectura a II-a de azi: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1In 3,18). Iar roadele despre care vorbește Isus sunt tocmai faptele bune pe care le săvârșim și din aceste fapte să se vadă că suntem oameni noi. O vorbă spune că „faptele vorbesc de la sine”, iar Isus însuși, pentru a vesti împărăția lui Dumnezeu, a săvârșit fapte bune. Am auzit în Lectura I cum sfântul Paul predica cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu. Și noi suntem chemați să vestim cuvântul lui Dumnezeu, iar cel mai eficient mod de a fi apostoli este tocmai prin faptele noastre bune. Nu în zadar Isus le spunea iudeilor: „Chiar dacă nu credeți în mine, credeți în fapte” (In 10,38), iar în faptele lui se vedea iubirea pe care o are pentru noi. Și aici, ar trebui să ne întrebăm dacă faptele noastre dau dovadă că într-adevăr îl iubim pe Dumnezeu. Și mă refer aici nu doar la a păzi cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, la a veni cât mai des la biserică, la a ne ruga sau citi Sfânta Scriptură, cât mai ales la iubirea care devine gest. Și aici să ne amintim ceea ce spune tot sfântul Ioan: „Cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20). Să ne întrebăm așadar: îmi deschid eu inima și mâna pentru a-i arăta fratelui meu care este în nevoie că-l iubesc? Sau iubirea mea se reduce doar la cuvinte, adică nu valorează nimic?
Iubiți credincioși, apropiindu-ne de masa euharistică, să-l rugăm pe Isus ca să ne dea harul să rămânem mereu mlădițe unite cu vița cea adevărată, care este el, și să facă din noi creștini adevărați, oameni noi, care sărbătoresc Paștele dând dovadă de iubire adevărată față de Dumnezeu și față de aproapele. Amin.
