Dragă părinte paroh, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși, ne îndreptăm cu pași repezi spre sfârșitul Timpului Pascal, care se va încheia peste două duminici cu Solemnitatea Rusaliilor. Întrebarea care ar trebui să ne frământe acum, când ne apropiem de finalul celor cincizeci de zile în care ne-am salutat unul pe altul cu „Cristos a înviat!”, ar trebui să fie: Eu cu ce rămân după acest Timp Pascal? M-a schimbat cu ceva anul acesta Învierea Domnului sau am rămas același om vechi, care trece prin aceste sărbători ca rața prin apă?
Cuvântul lui Dumnezeu din această a șasea duminică a Timpului Paștelui vrea încă o dată să ne spună cât mai clar ce înseamnă de fapt Învierea lui Isus. Este manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu față de omenire, față de fiecare dintre noi, iubire care-l face pe Dumnezeu Tatăl să-l trimită în lume pe Fiul său, ca, prin moartea și învierea sa, „oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, așa cum îi răspunde Isus lui Nicodim în Evanghelia după sfântul Ioan (3,16). De fapt, Biblia de la un capăt la altul, ne revelează același lucru, și anume cât de mult ne iubește Dumnezeu.
Cât de mult înseamnă pentru noi să ne știm atât de iubiți! Nu există fericire mai mare pentru un om decât să se știe iubit, să știe că există cineva care, pentru dânsul, este gata să-și dea și viața. Dacă cineva dintre noi se mai îndoiește că Dumnezeu ne iubește cu adevărat ar fi bine să privească la crucea care ține pe ea trupul mort al Mântuitorului. Dacă cineva vrea să găsească dovada marii iubiri a lui Dumnezeu față de noi, să-și amintească mereu de mormântul gol. Crucea și mormântul gol, iată dovezile incontestabile a faptului că Dumnezeu nu doar că ne iubește, ci că el este iubire, după cum ne-a spus sfântul Ioan în Lectura a doua (cf. 1In 4,8).
Dar nu este suficient să ne știm iubiți de Dumnezeu. Iubirea cere mereu un răspuns: Dumnezeu ne iubește, dar așteaptă ca și noi să-l iubim. Am auzit în Evanghelie, cum el le spune ucenicilor săi și, prin ei, și nouă: „Rămâneți în iubirea mea!” (In 15,9), adică îi îndeamnă să-l iubească cu aceeași iubire cu care i-a iubit el. Și Cartea Faptele Apostolilor ne vorbește tocmai despre cum apostolii și-au dovedit iubirea față de Isus.
Dar și aici trebuie să fim atenți, pentru că sfântul Ioan ne-a îndemnat destul de clar duminică trecută: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1In 3,18). Nu este suficient să spunem că-l iubim pe Dumnezeu, trebuie să și demonstrăm acest lucru. Cum? Simplu. Ne învață Mântuitorul și am auzit astăzi aceste cuvinte, pe care ar trebui să le scriem cu litere de aur în inima noastră: „Dacă păziți poruncile mele, rămâneți în iubirea mea” (In 15,10) și „Dacă cineva mă iubește, va păzi cuvântul meu” (In 14,23). Aici se află secretul: cine urmează poruncile lui Dumnezeu dă într-adevăr dovadă că îl iubește pe Dumnezeu, pentru că cine iubește cu adevărat nu este în stare să-i facă rău celui pe care-l iubește, iar orice păcat, care este o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, nu este nimic altceva decât o rană pricinuită lui Isus.
Dar a-l iubi pe Dumnezeu nu înseamnă numai a-i împlini poruncile. Mai este un aspect asupra căruia insistă Isus și chiar spune că este o poruncă a sa: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu!” (In 15,12) Da, este vorba de porunca iubirii față de aproapele, pe care o găsim exprimată și astfel: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (Mt 22,39) Aici este secretul: nu cred că este cineva dintre noi care nu se iubește pe sine. Dar nu este suficient să ne iubim pe noi, trebuie să-l iubim și pe cel de lângă noi, altfel iubirea noastră devine egoism, iar egoismul este păcat. Și aici îmi permit să fac o asemănare pe care o avem la îndemâna noastră zi de zi. De multe ori soțul îi spune soției și invers: „Te iubesc!” Deseori părinții le spun copiilor: „Te iubesc!” Dar niciodată această declarație de iubire nu rămâne la nivel de cuvinte, ci se transformă în fapte, pentru că ele demonstrează concret cât de mult își iubește soțul soția și invers sau cât de mult își iubesc părinții copiii. Dacă nu ar fi aceste fapte care să dovedească iubirea, atunci acea familie nu rezistă și se destramă.
În mod concret, cum ne putem dovedi iubirea față de aproapele? Bună întrebare. Pentru a nu face prea multă teorie, este suficient să citim capitolul al 25-lea din Evanghelia după sfântul Matei și acolo vom găsi răspunsul la această întrebare: am fost flămând, am fost însetat, am fost gol, am fost în închisoare, am fost bolnav și voi mi-ați dat să mănând, să beau, m-ați îmbrăcat, m-ați vizitat. Să nu uităm că fiecare om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), și Isus însuși, în aceeași Evanghelie, îi numește pe cei săraci „frații mei mai mici”. De aceea, orice bine pe care-l facem celor care sunt în nevoie îl facem lui Isus însuși. Ar fi bine să ținem minte bine aceste cuvinte și să le punem în practică. Atunci lumea ar fi cu adevărat mai frumoasă și mai bună. Întrebarea e: cât de mult ne călăuzim viața după aceste cuvinte ale lui Isus? Iată încă un punct după care să ne ghidăm atunci când facem cercetare cugetului.
Și mai este ceva ce trebuie să ținem cont, mai ales pornind de la Lectura I de astăzi: să vedem în cel de lângă noi un frate, o soră, și nu pe cineva inferior nouă. Exemplul ni-l dă sfântul Petru care îi spune centurionului Corneliu: „Scoală-te! Sunt și eu doar un om” (Fap 10,25). Ce vrea să ne spună sfântul Petru? Că fiecare dintre noi avem aceeași valoare în ochii lui Dumnezeu și nicidecum nu este admisă mândria și superioritatea în relațiile cu oamenii. Două persoane care se iubesc nu vor spune niciodată că unul este superior altuia, că este mai bun, că este mai frumos, că este mai deosebit etc. Vor spune că: „Sunt un om, ca și tine”.
Iubiți credincioși, în curând ne vom apropia de sfânta Euharistie, care este numită și „sacramentul iubirii lui Cristos”. Conștienți de aceasta, să-i cerem, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria, ca să iubim așa cum ne-a iubit el, mulțumindu-i, totodată, că, datorită acestei iubiri, ne numește și ne consideră prietenii săi. Amin.
