Dragă Părinte Mihai, dragă Thomas, iubiți credincioși,

În primăvara anului 1499, un tânăr sculptor de 24 de ani, își încheia prima sa mare capodoperă ce poate fi văzută și admirată și astăzi în Bazilica „Sfântul Petru” din Roma. Este vorba de Michelangelo și sculptura sa numită „Pietà”. Legenda spune că Michelangelo în persoană a mers în cariera de la Carrara pentru a alege blocul de marmură pentru a realiza această statuie. Ajuns acolo a găsit un monolit de culoarea pielii umane pe care nimeni nu dădea nici doi bani. Tocmai pe acesta l-a ales, în pofida faptului că era luat în râs de lucrătorii carierei. Doi ani de muncă, uneori și câte 20 de ore pe zi, au scos la iveală din acel bloc de marmură una dintre capodoperele lumii, pe care mulțimi de pelerini și turiști se înghesuie s-o admire în bazilica vaticană. La 50 de ani de la terminarea ei, pictorul și scriitorul Giorgio Vasari, avea să exclame: „Cum a putut mâna unui meșter să realizeze în mod divin o lucrare atât de admirabilă într-un timp atât de scurt? Este un miracol ca o stâncă informă să fi atins o asemenea perfecțiune”.

Iubiți credincioși, am început această predică amintind pe scurt despre Michelangelo și „Pietà” cu un scop precis. Am auzit în Evanghelie cum Isus, „trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon și pe Andrei, fratele lui Simon” (Mc 1,16), iar „mergând puțin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, și pe Ioan, fratele lui” (Mc 1,19), și le-a spus: „Veniți după mine și vă voi face să deveniți pescari de oameni!” (Mc 1,17) Este vorba despre chemarea primilor discipoli: niște oameni simpli, pescari, fiecare cu plusurile și mai ales cu minusurile sale, pe care contemporanii lor nu ar fi dat nici doi bani. Oameni ca toți oamenii, ba chiar unii dintre ei fiind considerați chiar păcătoși publici! Și Isus privește dincolo de aparențele exterioare; el privește la inima lor; el nu-i cheamă pentru că aceștia erau deja pregătiți să fie apostoli, ci pentru că vrea, prin muncă asiduă zi de zi, să „sculpteze” din ei apostoli; din oameni imperfecți, așa cum nu o dată ni-i prezintă Evangheliile, să realizeze capodopere prin care lumea să poată admira frumusețea împărăției lui Dumnezeu și să se lase cuceriți de ea. Și munca depusă de Isus timp de trei ani nu a fost zadarnică, dovadă că îi cinstim pe toți acești apostoli ca sfinți și apelăm la ajutorul și mijlocirea lor. Și am putea și noi să exclamăm: „Este un miracol că niște oameni imperfecți au atins sfințenia!”

Michelangelo, pentru a sculpta „Pietà” s-a folosit doar de daltă și ciocan, iar pentru a o face să fie lucioasă în capela semiobscură, a folosit piatră ponce. Dar cum i-a reușit lui Isus să-i „sculpteze” pe sfinții săi apostoli? Ce daltă a folosit? Cu ce le-a dat strălucirea?

Duminica Bibliei pe care o marcăm azi ne oferă răspunsul la aceste întrebări: și dalta, și ciocanul și piatra ponce folosite de Isus pentru a-i desăvârși pe apostolii săi a fost cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a predicat de-a lungul și de-a latul Țării Sfinte, același cuvânt care a devenit în gura acestor apostoli năvodul cu care îi pescuiau pentru împărăția cerească pe oameni, conform cu cuvântul lui Isus că vor deveni „pescari de oameni”.

Chemarea la sfințenie nu este doar pentru apostoli; ea ne este adresată tuturor. Fiecare dintre noi poate deveni capodopere care să înfrumusețeze și mai mult împărăția lui Dumnezeu. De ce este nevoie pentru aceasta? De un singur lucru: să ne lăsăm „sculptați” de mâna atotputernică a lui Isus sau, ca să folosesc cuvintele Evangheliei de azi să înțelegem și să acceptăm cuvântul său: „Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (Mc 1,15) Anume convertirea permanentă este acel proces de dăltuire și lustruire prin care și noi, asemenea apostolilor, putem deveni, din oameni imperfecți, oameni desăvârșiți. Și aceasta e posibil, chiar dacă lumea nu dă doi bani pe noi, pentru că în ochii lui Dumnezeu fiecare dintre noi este prețios.

Dar ce înseamnă practic convertirea? Să ne amintim de rugăciunea și cererile pe care dreptul rege David i le-a adresat lui Dumnezeu în Psalmul responsorial de azi: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale și învață-mă cărările tale! Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă” (Ps 25,4-5). Să ne mai amintim de ceea ce profetul Iona ne-a spus în Lectura întâi că „Dumnezeu a văzut faptele [oamenilor din Ninive], că s-au întors de la calea lor cea rea” (Iona 3,10). Convertirea înseamnă întoarcerea de la calea cea rea și înaintarea pe căile și cărările Domnului pe care le găsim indicate cu claritate în Sfânta Scriptură; în ea Domnul ne învață căile lui, depinde de noi să deschidem această Carte Sfântă și să le căutăm, să le învățăm și să mergem pe ele. Aceste căi sunt poruncile lui Dumnezeu despre care sfântul apostol Ioan spune că „nu sunt grele” (1In 5,3). Convertirea înseamnă îndreptarea privirii de la lucrurile lumești spre Isus, spre cuvântul lui, spre împărăția cerească ce este atât de aproape de noi (cf. Mc 1,15), pentru că, așa cum ne-a atenționat sfântul Paul în Lectura a doua: „Figura acestei lumi trece” (1Cor 7,31).

Dar pentru a fi cu adevărat capodopere sculptate de mâna lui Isus nu este suficient să ne convertim. Trebuie, ca asemenea apostolilor, să-i conducem și pe alții pe drumul convertirii și al mântuirii, adică să devenim și noi „pescari de oameni” prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu, misiune care nu îi revine numai preotului, ci fiecărui botezat. Așadar, vă îndemn, iubiții mei frați și surori în Domnul: lăsați-vă „dăltuiți” de cuvântul lui Dumnezeu, lăsați-vă duși la desăvârșire de el și deveniți purtătorii lui acolo unde vă aflați, pentru ca într-o zi să deveniți cetățeni ai cerurilor. Amin.