Iubiții mei frați și surori în Cristos,

Începem astăzi Săptămâna Sfânta, drumul care ne va conduce la bucuria Paștelui. Dar până atunci, suntem chemați ca, asemenea preasfintei Fecioare Maria, să-l însoțim, pe Cristos pe drumul său până la Calvar și în înmormântarea sa, drum pe care, cu inima și cu mintea, deja am început să pășim prin lectura Patimii Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei.

Duminica Floriilor are un specific aparte prin faptul că doar la liturghia acestei zile se citesc două Evanghelii, prima dintre care am ascultat-o înainte de procesiunea cu ramuri și care ne relatează cum Isus, călare pe „puiul unui animal de povară” (Mt 21,5), în ovațiile mulțimii, a intrat în Ierusalim ca să împlinească profeția că „Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor. Îl vor ucide, dar a treia zi va învia” (Mt 17,22-23).

Se spune că sfântul Ludovic al Franței, înainte de a-și încredința sufletul lui Dumnezeu, avea pe buze un singur nume: „Ierusalim, Ierusalim”, exprimându-și astfel dorul după Ierusalimul ceresc, de care a fost învrednicit datorită vieții sale evlavioase. De fapt, intrarea în paradis a fost prefigurată de intrarea lui Isus în Ierusalim, pe care o comemorăm astăzi. Ierusalimul ceresc ne este destinat și nouă, iar ca să ne petrecem în el veșnicia, ca să fim înălțați până la el, este nevoie să ducem o viață evlavioasă. Pentru asta, la fel ca și Slujitorului suferind din Lectura întâi de astăzi, ne vine în ajutor Domnul Dumnezeu (cf. Is 50,7) și ne arată drumul pe care trebuie să-l urmăm.

Dar pe acest drum se înaintează nu oricum, ci cu umilință, asemenea lui Isus, despre care sfântul Paul ne-a spus astăzi în Lectura a doua că, deși „fiind din fire Dumnezeu..., s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte” (Fil 2,6.8) de cuvântul lui Dumnezeu.

Pe drumul spre paradis se merge cu încredere. Despre ea ne-a cântat Psalmul acestei zile. În el l-am văzut pe Isus batjocorit, împresurat de răufăcători, străpuns. Și totuși, el nu s-a lăsat doborât de suferință, pentru că „s-a încrezut în Domnul” (Ps 21,9). Iar încrederea i-a fost răsplătită prin faptul că „Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2,9).

Mai avem nevoie și de statornicie. Dacă-l aclamăm pe Isus cu „Osana! Fiul lui David” (Mt 21,9), să nu ne lăsăm purtați de vânt și să strigăm apoi: „Să fie răstignit” (Mt 27,22). A fi statornici înseamnă ca, după ce i-am promis lui Dumnezeu să fugim de orice prilej păcat, să nu căutăm apoi aceste prilejuri pentru a nu cădea în păcat.

Să privim, așadar, la Isus cel umil, încrezător și statornic, și să deprindem de la el aceste virtuți, ca astfel să ni se împlinească și nouă dorul după Ierusalimul ceresc. Amin.