Dragă Mons. Cesare, Părinte paroh, dragi diaconi, dragi surori, iubiți credincioși,

tocmai am ascultat cea mai scurtă dintre relatările Pătimirii Domnului nostru Isus Cristos, cea după sfântul Marcu. Dar scurtimea ei nu afectează cu nimic trăirea dramei trădării, a suferințelor, a răstignirii, a morții și a înmormântării lui Isus, dramă ce se manifestă cel mai bine în acel strigăt izbucnit din pieptul Răstignitului: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34) Este punctul culminant al părăsirii lui Isus, începută încă în Ghetsemani, în acele clipe de rugăciune când sufletul lui era trist până la moarte (cf. Mc 14,33). Și era trist nu atât pentru că știa că se apropia ceasul în carea avea să fie înălțat pe cruce pentru răscumpărarea noastră, cât mai ales pentru că era lăsat singur în fața durerii, că era abandonat. Iar singurătatea este uneori mai apăsătoare decât orice durere fizică.

Așa cum am auzit, Isus i-a luat cu sine pe Petru, Iacob și Ioan și s-a retras să se roage. Poate dacă Isus nu i-ar fi rugat să vegheze și ei cu dânsul în rugăciune, am putea găsi o scuză a faptului că toți trei au adormit. Însă el le-a spus: „Rămâneți aici și vegheați!” (Mc 14,34), deoarece nu pentru somn i-a luat cu el, ci pentru că nu voia să fie singur. Și tocmai cei trei apostoli, cei mai apropiați de Isus, iată-i că dorm. Dacă Iuda l-a trădat pe Isus lăsându-l în mâinile celor care căutau să-l omoare, Petru, Iacob și Ioan l-au trădat lăsându-l pradă singurătății. Și pentru asta nu există nicio scuză!

În fața reproșului lui Isus, cei trei ucenici cu ochii îngreunați de somn nu-i răspund nimic, nu scot niciun cuvânt... doar somn și tăcere. Isus, pe care ei l-au lăsat singur, era acum în ochii lor ca un străin, iar ei se întreabă: „Ce mai vrea și el de la noi?” Dacă mai târziu, prin cuvinte, Petru l-a tăgăduit pe Isus în fața altora, aici, în Ghetsemani, Petru l-a tăgăduit pe Isus chiar în fața lui, prin tăcere, lipsă de atenție și sensibilitate, ba chiar prin neascultare.

Iubiți frați și surori,

Lumea a fost, este și va fi plină de oameni precum Petru, Iacob și Ioan, care, deși erau ucenici ai lui Isus, adică am putea spune că erau creștini de primă importanță, ei totuși permit ca grijile curente ale vieții de zi cu zi să le îngreuneze ochii, inima, sufletul. De aici vine singurătatea lui Isus care străbate timpurile... Isus părăsit chiar și de cei care ar trebui să-i fie cel mai aproape. Isus este lăsat singur în biserici, în sfânta Taină de cei care ar trebui să se hrănească cu trupul lui. Isus este lăsat singur în Sfânta Scriptură chiar și de cei care ar trebui să-i asculte vorbele, căci ele sunt cuvintele vieții veșnice. Isus este lăsat singur în cei săraci chiar și de cei care beneficiază de binefacerile lui. Isus este lăsat singur în rugăciune chiar și de cei care știu valoarea și importanța ei pentru viața lor spirituală. Și după toate astea ne mai întrebăm: de ce-l simțim uneori pe Isus atât de străin de noi? Răspunsul este unul singur: pentru că noi mai întâi ne-am înstrăinat de Isus lăsându-l pradă singurătății. Și cu toate acestea, el ne iubește.

Să-l rugăm, așadar, pe Isus să întărească în noi voința să nu-l mai părăsim niciodată, ci, dimpotrivă, asemenea sfintei Fecioare Maria, să-i fim alături în bucurii și în dureri, chiar și pe calea crucii, dacă dorim cu adevărat să nu fim înstrăinați de patria cerească, ci să fim primiți acolo cu bucurie. Amin.