Iubiși credincioși,

Cred că fiecare dintre noi cunoaște bine unitățile de măsură, mai ales pe acelea cu care ne întâlnim în fiecare zi: gramul pentru greutate, metrul pentru lungime, secunda pentru timp, grade pentru temperatură etc. Dar pentru iubire există vreo unitate de măsură? Copilul se poate întreba: cât de mult mă iubesc părinții? Soția se poate întreba: cât de multe mă iubește soțul? Cât de mare poate fi iubirea? O tonă? Un kilometru? Un secol? Pentru noi, creștinii, mai există o întrebare legată de iubire, și anume: cât de mult ne iubește Dumnezeu? Există oare vreo unitate de măsură pentru iubirea lui Dumnezeu?

Sărbătoarea de azi, Înălțarea Sfintei Cruci, ne dezvăluie răspunsul la această întrebare. L-am auzit în Evanghelie pe Isus care-i spune lui Nicodim că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut” (In 3,17) la moartea cea mai rușinoasă care exista acum două mii de ani: moartea pe cruce. De aceea, am putea spune că măsura iubirii lui Dumnezeu este crucea pe care este răstignit și moare Fiul său, Domnul nostru Isus Cristos.

Pentru noi, acest gest al Tatălui ceresc de a-l da la moarte pe Fiul său este greu de înțeles. Care dintre dumneavoastră, mame și tați, ar putea să-l dea pe un copil de-al vostru să moară pentru ceva sau pentru cineva? Nimeni nu-și va jertfi propriul fiu, pentru nimic din lume! În schimb, Dumnezeu face acest gest, și putem înțelege motivul pentru care Dumnezeu acceptă moartea Fiului său pe cruce dacă înțelegem iubirea lui față de noi, o iubire care, așa cum spune profetul Isaia, o întrece chiar pe aceea a unei mame pentru copilul ei (cf. Is 49,15-16), pentru că este o iubire nemărginită. Și nimic nu reflectă mai bine această iubire decât crucea pe care moare răstignit Isus.

Când crucea a devenit simbolul creștinului, unii se întrebau: cum poate fi un instrument de tortură semnul unui credințe? Într-adevăr, crucea a fost mult timp instrumentul de execuție pentru tâlhari, robi, criminali. De exemplu, după răscoala lui Spartacus din Roma Antică, peste 5.000 de sclavi au fost răstigniți pe drumul care ducea de la Roma la Capua, pe o distanță de aproape 200 km. Evangheliile ne spun că și Isus a fost răstignit între doi tâlhari, prin aceasta, el, care, deși era din fire Dumnezeu, a luat firea sclavului (cf. Fil 2,6-7) și „a fost numărat împreună cu cei nelegiuiți” (Is 53,12). Cu toate acestea pentru noi trebuie să fie clar ca Biserica nu sărbătorește și nu preamărește astăzi un instrument de tortură, un instrument al morții. Pentru noi, creștinii, crucea nu este un instrument al morții.

Pentru noi crucea este instrumentul mântuirii, pentru că, murind pe ea, Isus ne-a împăcat cu Tatăl ceresc. Crucea este unealta vieții, pentru că, prin ea, Isus ne-a redat viața pierdută prin păcate. Crucea este semnul victoriei binelui asupra forțelor răului, pentru că, murind pe ea, Cristos cel nevinovat îl învinge pe diavol. Crucea este leacul ce ne vindecă de mușcăturile diavolului, șarpele viclean, dar pentru asta, suntem îndemnați să privim spre ea, la fel ca evreii în pustiu ce-și ridicau privirea spre șarpele de aramă, pentru a fi vindecați, așa cum am auzit în Lectura întâi (cf. Num 21,9). Crucea este dovada cea mai puternică a iubirii lui Dumnezeu față de întreaga omenire. Și cum fiecare dintre noi este destinat pentru împărăția cerească, crucea este și scara care ne ajută să ne suim spre această împărăție.

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea de azi vine cu o lecție foarte importantă pentru noi, pentru a înțelege relația noastră cu Isus cel Răstignit. Fiind instrumentul mântuirii, unealta vieții, semnul victoriei, vindecarea creștinului, scara ce duce spre cer, în viața creștinului ea nu mai poate fi un instrument al torturii și al morții lui Isus. Dar tocmai în asta se transformă crucea atunci când păcătuim și nu mai mergem pe căile Domnului, când ne îndepărtăm de Dumnezeu și de Biserică, atunci când nu-i mai urmăm poruncile, mai ales prima și cea mai mare poruncă, aceea a iubirii față de Dumnezeu și de aproapele, respectarea căreia este răspunsul nostru la iubirea Tatălui ceresc. Atunci când păcătuim suntem îndemnați să privim spre cruce nu doar pentru a fi vindecați, ci și pentru a vedea câtă suferință îi provocăm lui Isus prin căderile noastre. Și cine nu ar fi îndurerat privind atâta durere? Poate doar oamenii cu inima împietrită, iar eu sper din toată inima că nu avem dintre aceștia printre noi.

Dimpotrivă, sărbătoarea de azi ne îndeamnă să facem din cruce izvorul vieții noastre veșnice, și pentru asta să fim atenți să nu facem ca Adam și Eva, care, ascultând de diavol, au mâncat din rodul oprit al pomului din Paradis, care a devenit astfel un rod aducător de moarte. Noi suntem îndemnați să ascultăm doar de Isus, care ne spune: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică” (In 6,54). Acest trup și acest sânge pe care le primim în sfânta Euharistie sunt rodul crucii, și cu acest rod trebuie să ne hrănim dacă vrem să trăim în veșnicie în ceruri, alături de Dumnezeu. Amin.

rlalți.