Iubiți credincioși, dragi familii,

Aproape 150 de km separă Nazaretul de Ierusalim. Această distanță, pe jos, o străbăteau în fiecare an Maria și Iosif pentru a împlini porunca lui Dumnezeu de a urca la templu. Și iată că, de la vârsta de 12 ani, îl vedem și pe Isus urmându-și părinții. Acest drum străbătut de Sfânta Familie devine semnul apropierii familiilor noastre de Dumnezeu; și este necesară această apropiere pentru ca familia să fie „Biserica domestică” (LG 11), leagănul credinței, focarul speranței și izvorul iubirii.

Așa cum drumul până la templu nu a fost ușor pentru Isus, Maria și Iosif, la fel nici înaintarea familiilor noastre pe această cale de apropiere de Dumnezeu nu este una simplă. Dar Dumnezeu ne vine în ajutor și, prin Biserică, ne arată calea în diferite feluri. Astăzi aș vrea să mă refer la cele trei teme fundamentale ale drumului sinodal propuse de Biserică tuturor – comuniune, participare, misiune – și să vedem în ce măsură ele pot ajuta și familiile noastre în viața de fiecare zi. Pentru a le înțelege mai bine, să le punem fața în față cu trei plăgi care rănesc familiile zilelor noastre.

Prima dintre aceste trei plăgi este individualismul. Această plagă este acel rău care i-a dezbinat pe Adam și Eva și care continuă să dezbine și astăzi comuniunea familiei și comunitatea familiilor. De câte ori nu se aude în familiile noastre „eu, eu, eu” ca laudă, urmat de atâția „tu, tu, tu” ca reproș și acuzație. Însă individualismul afectează și relațiile dintre familiile din comunitate, care se închid în ele însele, crezându-se superioare sau inferioare altor familii, prea bogate sau prea sărace pentru a contribui la viața comunității. Medicamentul acestei plăgi este comuniunea, atunci când „eu” și „tu” se transformă în „noi împreună”, indiferent de rolurile pe care fiecare membru îl are în familie: „Noi împreună să facem asta”, „Noi împreună să ne îngrijim de asta” etc. Comuniunea poate învinge și individualismul comunitar, astfel încât să nu mai existe „familia mea” sau „familia ta”, ci „familiile noastre”, împreună în slujba binelui întregii comunități, indiferent de cât de bogată sau săracă, de mare sau mică, de lipsită sau nu de griji ar fi fiecare dintre ele.

Și aici haideți să privim la Sfânta Familie, pe care o vedem urcând la Ierusalim: Isus, Maria și Iosif merg împreună, și nu singuri, ci împreună cu alte familii. Nici cea mai mică urmă de individualism nu a întunecat vreodată buna înțelegere din sânul ei, pentru că în ea era loc doar pentru „noi împreună”.

A doua plagă este cea a iresponsabilității, când unul dintre soți nu se mai interesează de problemele familiei, când indiferența îl face să nu mai acorde atenție celor de lângă el, când întreaga povară a greutăților vieții familiare este lăsată pe umerii unuia singur. Și mai grav e atunci când ambii părinți sunt iresponsabili față de dificultățile pe care le traversează familia, față de copii, a căror educație este lăsată în seama bunicilor, a vecinilor, a străzii, a școlii, pentru că patima beției sau a drogurilor, a jocurilor de noroc sau a infidelității este prea atrăgătoare pentru a renunța la ea. Dar și aici avem medicament și este vorba de participare. Asta înseamnă ca, în măsura în care unul dintre soți participă la responsabilitățile familiei, în aceeași măsură să participe și celălalt, pentru că familia frumoasă este rodul coresponsabilității ambilor soți și, uneori, și a copiilor.

În Sfânta Familie contemplăm modelul responsabilității. Fericitul John Henry Newman spunea despre rolul Mariei că în familia sa dânsa: „s-a îngrijit, l-a păzit, și i-a dat să mănânce copilului Isus”. Dar foarte responsabil este și Iosif, despre care evanghelistul Matei scrie că, pentru a-l salva pe Prunc și pe Mama lui „a plecat în Egipt” (Mt 2,14). Coresponsabilitatea lor o vedem și în Evanghelia de azi: „[Părinții lui], negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l” (Lc 2,45).

În sfârșit, a treia plagă este violența, fie ea verbală sau fizică. Este un fapt dureros că șase din zece femei în țara noastră sunt supuse unui astfel de tratament. Situația e și mai dramatică în privința copiilor: opt din zece. Mai există încă atâția oameni care cred în zicala că „bătaia e ruptă din rai”. Unii mai zeloși, pentru a-și justifica un astfel de comportament, fac apel la Sfânta Scriptură, întrucât e scris acolo: „Nu-i refuza tânărului disciplina, căci dacă-l lovești cu nuiaua, nu moare!” (Prov 23,13). Se înșală amarnic cei care cred că Dumnezeu ar tolera violența în familie, căci ne-o spune el însuși prin gura sfântului Paul: „Bărbaților, iubiți-vă soțiile” (Ef 5,25). Și: „Părinților, să nu-i provocați pe copiii voștri la mânie” (Ef 6,4), iar violența nu naște doar frică, ci și mânie, sete de răzbunare sau, cum spunea Pius al XII-lea, „violența naște violență”. Corectează, spune Dumnezeu, dar cu iubire.

Violenței i se opune misiunea, deoarece misiunea soțului este aceeași pe care i-a încredințat-o Dumnezeu sfântului Iosif: și anume aceea de a fi ocrotitorul Sfintei Familii. Mâinile bărbatului nu sunt pentru a fi ridicate asupra femeii sau copiilor, ci de a-i apăra. Misiunea părinților nu este aceea de a-și bate copiii, pentru că nu pentru asta le-au fost date mâinile, ci de a-i mângâia și orienta în viață. La fel cum pentru asta le-a fost dată și limba și darul vorbirii. Comportamentul violent se opune și spiritului misionar al familiei, pentru că, la drept vorbind, cum ar putea un copil să urmeze credința părinților când este bătut și certat, deși aude de la aceeași părinți că Dumnezeu este un Tată iubitor? Mai este credibil pentru ei un astfel de Dumnezeu? Sau cum poate un soț să urmeze credința celuilalt, când îndură bătăi și înjurături, deși își spune creștin?

Iubiți frați și surori în Cristos, orice plagă are leacul său. Iar Sfânta Familie din Nazaret, pe care o sărbătorim astăzi, ne arată cum comuniunea, participarea și misiunea, cum a merge împreună pot face din fiecare familie un cămin plin de căldura iubirii. Așa dorește Pruncul din iesle să fie familiile noastre, pentru a se asemăna cât mai mult cu familia în care s-a născut el. Acest lucru este posibil cu ajutorul harului divin și al străduințelor noastre. Amin.