Iubiți frați și surori în Domnul,

La mijlocul anului liturgic, pe care-l începem de fiecare dată în Duminica I din Advent, suntem invitați să contemplăm misterul Preasfintei Treimi. În Advent și Timpul Crăciunului îl vedem pe Tatăl trimițându-și în lume Fiul, care se face om ca și noi; în Timpul de peste an îl contemplăm pe Fiul în viața sa publică, ce va culmina cu patima, moartea și învierea sa, pe care le trăim și noi în Postul Mare și în Timpul Pascal, la sfârșitul căruia, de Rusalii, ne bucurăm, împreună cu Maria și apostolii adunați în Cenacol, de coborârea Duhului Sfânt. Solemnitatea Preasfintei Treimi, pe care o sărbătorim astăzi, este sinteza tuturor misterelor divine, pentru că, într-o singură zi îl sărbătorim pe Tatăl, pe Fiul său unul născut și pe Duhul Sfânt care purcede de la amândoi. Și dacă Crăciunul este sărbătoarea păcii, iar Paștele sărbătoarea luminii, Solemnitatea Preasfintei Treimi poate fi numită sărbătoarea iubirii, pentru că iubirea este legătura care-i unește între ei pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt.

Dar Preasfânta Treime nu a voit să țină numai pentru sine această iubire, pentru că iubirea cere să fie împărtășită, dăruită, revărsată. Și cu cine altcineva a voit să împărtășească Treimea această iubire dacă nu cu omul. Iar lecturile pe care tocmai le-am ascultat ne vorbesc despre iubirea care este în Dumnezeu și pe care el o dăruiește oamenilor.

Acest mesaj al iubirii l-am ascultat în Lectura întâi. Acest Dumnezeu în care noi credem nu este o invenție a minții omenești, cum au fost (și mai sunt) mulți zei și idoli. El este un Dumnezeu care i s-a arătat lui Moise și s-a prezentat ca „un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și adevăr” (Ex 34,6). El este acel Dumnezeu care a văzut nenorocirile poporului său, sclav în Egipt și, din iubire, l-a eliberat. Dar mai rea decât sclavia Egiptului poate fi sclavia necredinței, a păcatului, a împietririi inimii în fața atâtor dovezi de iubire venite de la Dumnezeu. Pentru a scăpa de o astfel de sclavie trebuie să repetăm cât mai des: Dumnezeu nu încetează niciodată să ne iubească; de aceea, oricând putem să ne întoarcem la el, pentru că el este mereu gata să primească în brațele sale. Iubirea lui Dumnezeu se revelează în iertare, în milostivire, iar milostivirea lui, așa cum îi plăcea sfântului Ioan Maria Vianney să repete deseori, nu cunoaște limite.

În Lectura a doua, sfântul Paul ne invită la bucurie, iar această bucurie o vom găsi în desăvârșire și făcând tot ce este posibil ca între noi, oamenii, să existe pace (cf. 2Cor 13,11). Prin felul nostru de a trăi ca frați și surori în Domnul – în pace și iubire – vom putea arăta lumii iubirea lui Dumnezeu, iar între noi și cu noi, așa cum se asigură sfântul Paul, va fi „Dumnezeul iubirii și al păcii” (cf. 2Cor 13,11). Astăzi, când îi contemplăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Dumnezeu care este iubire, suntem îndemnați să ne lăsăm transformați de această iubire, adică să devenim și noi iubire pentru semenii noștri, să facem ca între noi, copiii lui Dumnezeu, să existe aceeași legătură a iubirii care există în sânul Preasfintei Treimi.

În Evanghelie ne întâlnim cu o afirmație a lui Isus care ne arată adevăratul chip al lui Dumnezeu: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut” (In 3,16). Despre care lume este vorba? Nu una din basme, lipsită de rău și păcat, ci chiar de lumea noastră, în care noi trăim, o lume cu bune și rele, cu virtuți și păcate, cu lumină și întuneric, o lume în care, așa cum spune sfântul Augustin, cetatea lui Dumnezeu există alături de cetatea diavolului, o lume în care întâlnim nu doar oameni drepți, ci și mulți păcătoși. Tatăl, care este creatorul acestei lumi și al acestui om, ar fi putut să vină ca un judecător și să-i pedepsească pe păcătoși, să smulgă neghina. Dar el alege o altă cale: calea iubirii, calea pe care trimite în lume ceea ce are cel mai scump: pe Fiul său unicul născut. Și acest Fiu nu doar că merge să caute ceea ce era pierdut; el își întinde mâinile pe cruce și moare ca să-l salveze pe om; iar după înviere i-l dăruiește și pe Duhul Sfânt.

Așadar, ceea ce ne ajută să pătrundem, chiar dacă puțin, dar suficient, în misterul Preasfintei Treimi este iubirea. Dacă Dumnezeu ne-a creat, ne-a creat pentru a ne iubi: el pe noi și noi între noi.

Am auzit, de asemenea, că Isus îi spune lui Nicodim că „cine crede în el – adică în Dumnezeu – nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat” (In 3,18). A crede înseamnă a iubi, de aceea, păcătosul care crede și se întoarce la Dumnezeu, este iertat și întărit cu puterea Duhului Sfânt pentru o viață creștină demnă de iubirea Preasfintei Treimi. Însă cel care nu crede, refuză darul mântuirii și se condamnă singur. Din cuvintele lui Isus trebuie să înțelegem că nu Dumnezeu este cel care nu are iubire, ci omul care se încăpățânează în păcatul lui, care refuză iubirea și îl respinge pe Dumnezeu. Iubirea nu condamnă, iubirea iartă!

Odată un pictor a fost rugat să-l picteze pe Isus care stă la ușă și bate. După ce a terminat lucrarea, cel care i-a comandat tabloul s-a supărat pentru că – cum spunea el – pictorul a făcut o greșeală mare: a uitat să picteze mânerul cu care Isus să deschidă ușă. Pictorul i-a spus că nu e nicio greșeală, pentru că mânerul e pe dinăuntru, la omul la ușa căruia bate Isus.

Iubiți frați și surori,

Isus bate azi la ușa inimii fiecăruia dintre noi, dorind să ne spună și să ne arate cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Să ne grăbim așadar să-i deschidem ușa, să-l primim în viața noastră, să primim cu inima curată darul imens pe care el ni-l oferă: Duhul său Sfânt; să-l primim în cuvântul prin care el ne vorbește, și să o facem cât mai des; să-l primim în sfânta Împărtășanie, pentru a fi asimilați de iubirea lui; să-l primim în frații și surorile noastre ca prin asta să arătăm că suntem un popor sfânt, un popor care nu doar că este iubit de Preasfânta Treime, ci și un popor care-și iubește aproapele. Amin.