Se spune că atunci când sfântul Ioan Maria Vianney, fiind numit paroh în micuțul Ars, un sătuc de vreo 200 de locuitori, ajungând aproape de sat și neștiind cum să ajungă până la destinația sa finală, a întâlnit un copil, pe nume Antoine Givre, care păștea oile, pe care l-a rugat să-i arate drumul, ceea ce copilul a făcut cu bucurie. Ajuns la intrarea în sat, Ioan Maria Vianney i-a spus: „Tu mi-ai arătat drumul spre Ars, eu îți voi arăta drumul spre cer”. Și până azi, la intrarea în Ars se află statuia sfântului care, ținându-l de umeri pe micul păstor, îi arată, cu degetul arătător îndreptat în sus, spre cer.

Ioan Maria Vianney a făcut din întreaga sa viață o acțiune continuă pentru a le arăta oamenilor calea spre cer, pentru că el știa bine că cerul este destinația finală a fiecărui om. Într-adevăr am fost cu toții răscumpărați din moartea păcatului prin misterul pascal al lui Cristos și duși spre cer în clipa în care Isus însuși se înalță la dreapta maiestății, în ceruri. O spune și profetul David într-unul dintre psalmii săi: „Te-ai urcat în înălțimi, ai dus captivă captivitatea, ai primit în dar oameni” (Ps 68,19). Iată marele motiv care ar trebui să ne umple inima de bucurie, pentru că, în pofida aparențelor, sărbătoarea de astăzi este una a bucuriei.

De ce spun în ciuda aparențelor? Pentru că, la prima vedere, plecarea lui Isus din mijlocul ucenicilor săi ar putea să fie un motiv de tristețe. Înțelegem astfel nostalgia cu care apostolii, adunați pe muntele Înălțării, priveau îndelung spre cer, primind din partea îngerului reproșul: „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” (Fap 1,11) Priveau spre cer pentru că le era greu să se despartă de Isus, pe care-l iubeau cu adevărat. Pentru a înțelege sentimentele pe care le aveau în acel moment apostolii, să ne imaginăm o mamă care-și privește îndelung copilul ce pleacă, petrecându-l cu privirea până când se pierde în zare.

Îngerul care le vorbește apostolilor înțelegea destul de bine această nostalgie a apostolilor care priveau cum văzduhul li-l răpește pe Învățătorul lor, le vedea tristețea întipărită pe chip. În același timp el știe că un ucenic adevărat al lui Cristos, trebuie să vadă dincolo de această aparență. De aceea, pentru a le reda bucuria, pentru a-i încuraja și mângâia, le spune: „Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer” (Fap 1,11). Însă până atunci, mai este mult de făcut. Într-adevăr trebuiau să-și suflece mânicile și să se pună pe treabă, pentru a împlini porunca pe care le-o dăduse Isus cu câteva clipe înainte de înălțarea sa: „Mergând în toată lumea, predicați evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15)

În toate acestea – privirea ucenicilor spre cer și predicarea evangheliei – vedem două componente fundamentale ale vieții creștinului. Este vorba despre contemplație și acțiune, una complementară alteia, două aspecte care nu pot fi separate. Și le vedem, în primul rând, în activitatea apostolilor, care, după ce se rugau în templul din Ierusalim, adică după ce îl contemplau pe Dumnezeu, treceau la acțiune, adică îl predicau pe Isus cel înviat și „săvârșeau semne și minuni în popor” (Fap 5,12). Tot aici, vorbind despre contemplație și acțiune, vreau să amintesc despre Maica Tereza și despre surorile ei, care își încep ziua adorându-l pe Isus în Euharistie, după care, două câte două, ies pe stradă pentru a-i căuta, ajuta și sluji pe cei mai săraci dintre cei mai săraci. De aceea, este important pentru o zi cât mai bună să ne începem ziua invocându-l pe Dumnezeu, de aceea este atât de importantă rugăciunea de dimineață sau, de ce nu, după posibilitate, sfânta Liturghie chiar de la primele ore ale dimineții. Și asta pentru a găsi echilibrul necesar dintre contemplație și acțiune, întrucât contemplația fără rugăciunea este zadarnică, după cum ne spune și sfântul Iacob: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iab 2,17), iar acțiunea fără contemplație se transformă în pură filantropie, în care nu mai este loc de Dumnezeu, prin asta riscând să nu ne îndeplinim misiunea de a-l vesti pe Cristos. A-l aștepta pe Isus care trebuie să vină, conform promisiunii sale și a cuvintelor îngerului adresate celor unsprezece, înseamnă a fi oamenii contemplației, adică ai rugăciunii, și oamenii acțiunii, adică ai faptelor bune.

Astăzi îngerul care le-a reproșat ucenicilor „Bărbați galileeni, de ce stați privind la cer?” (Fap 1,11) pare că vrea să ne spună și nouă același lucru, dragi creștini, Isus s-a înălțat în gloria Tatălui dar în același timp rămâne și cu voi. „Oare nu v-a spus Isus că este cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii?” (cf. Mt 28,20) Da, Isus este printre noi așa cum în ziua învierii sale s-a întors printre ucenicii de la Ierusalim. Și noi îl putem găsi în cuvântul pe care-l proclamăm în biserică sau îl citim în intimitatea inimii noastre; îl putem găsi în Euharistia care ne pavează drumul spre cer; în rugăciune, mai ales în cea comunitară, pentru că „unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20); în cel de lângă noi, mai ales în cei mici și marginalizați. Și cu toate acestea, suntem de multe ori, dar mai ales în aceste timpuri dificile de pandemie, care a semănat suferință și moarte, tulburați de nenumărate incertitudini cu privire la viitorul nostru. Suntem ispitiți să-l întrebăm pe Mântuitorul, asemenea ucenicilor: „Doamne, în acest timp vei restabili împărăția lui Israel?” (Fap 1,6), adică: „Doamne, acum vei pune capăt oricărui rău?”, pentru că fiecare ne dorim și așteptăm vremuri de pace și vremuri mai bune, mai ales că, privind realitatea care ne înconjoară, nu mai știm ce să mai credem 

Pentru a găsi echilibrul necesar, nu trebuie să fim oameni cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ, adică să fim ceea ce spuneam mai sus: oameni ai contemplației și ai rugăciunii, având conștiința că raiul începe pe pământ și raiul îl construim fiecare în parte și toți împreună! Construim raiul pe pământ, adică facem ca lumea în care trăim să fie cu adevărat mai bună dacă, prin viața, iubirea și fidelitatea noastră față de cuvântul lui Dumnezeu, suntem martorii lui Isus mai ales în acele locuri în care Dumnezeu este uitat și părăsit sau chiar necunoscut cu totul, și în întreaga societate în care trăim.

Iubiți credincioși, la începutul Confesiunilor sale, sfântul Augustin, îi spune lui Dumnezeu: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Prin mijlocirea preasfintei Fecioare Maria de la Fatima să invocăm și noi de la Dumnezeu această neliniște, acest dor după cer, care i-a mistuit pe apostoli, pe sfântul Ioan Maria Vianney și pe toți sfinții, și, având mereu privirea îndreptată spre cer, „unde Cristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1), să nu uităm că drumul spre cer pe care Isus ni l-a deschis prin învierea și înălțarea, trece prin rugăciune și fapte bune. Amin.