Iubiți frați și surori în Domnul, Cristos s-a înălțat!

În fiecare duminică și în solemnități, la sfânta liturghie, îndată după predică, suntem îndemnați să ne mărturisim credința prin recitarea Crezului, în care, printre altele, afirmăm cu toată inima că noi credem în Isus Cristos și mărturisim că el „s-a suit la cer și șade de-a dreapta Tatălui”. Acesta este misterul pe care Biserica îl sărbătorește în această zi cu mare bucurie. 

Cu mare bucurie?, ne-am putea întreba. De unde atâta bucurie, devreme ce apostolii, „privind la cer” (Fap 1,11), îl văd pe Isus îndepărtându-se de ei. Poate oare exista bucurie atunci când unii se despart de alții fără să știe când se vor revedea? Cu siguranță că în acest moment nu putem vorbi de bucurie. Dar bucuria apare mai târziu, după ce apostolii înțeleg despre ce este vorba și anume că Isus trebuia să se întoarcă acolo de unde venise, adică la Tatăl, chiar dacă în urma plecării sale va exista un gol imens.

În acest sens, pentru a-i ajuta pe apostoli să umple golul rămas după înălțarea sa, Isus le explică de ce trebuie să plece și cu această ocazie le face apostolilor trei promisiuni, promisiuni ce sunt valabile și pentru noi și tocmai din aceste trei promisiuni izvorăște bucuria sărbătorii de astăzi. Să vedem care sunt aceste promisiuni.

Prima promisiune este trimiterea Duhului Sfânt și am auzit această promisiune în Lectura întâi: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8). Și vom sărbători împlinirea acestei promisiuni duminica viitoare, când îi vom vedea pe apostolii adunați cu Fecioara Maria în Cenacol primind darul Duhului Sfânt.

A doua promisiune am ascultat-o în Evanghelie și sunt cuvintele bine cunoscute nouă tuturor: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20) Am putea fi tulburați de aceste cuvinte la fel ca apostolii, întrebându-ne: cum poate Isus să fie cu noi dacă se înalță la cer? Dar el chiar este cu noi, în sfintele sacramente, mai ales în Euharistie; el este cu noi în cuvântul divin din Sfânta Scriptură; el este cu noi atunci când ne adunăm în numele lui pentru rugăciune; el este cu noi în aproapele nostru, mai ales în cei mai mici frați ai săi.

În sfârșit, a treia promisiune le este făcută apostolilor de către înger: „Acest Isus, care a fost înălțat de la voi la cer, va veni tot așa cum l-ați văzut mergând spre cer” (Fap 1,11); așadar este vorba despre promisiunea revenirii lui Isus, acea revenire pe care o așteptăm în speranță.

Vedem că din aceste trei promisiuni, primele două s-au și împlinit; mai așteptăm să se împlinească și a treia. Dar această așteptare trebuie să o trăim în veghere, așa cum însuși Isus ne îndeamnă când spune: „Vegheați, așadar, căci nu știți în ce zi vine stăpânul vostru!” (Mt 24,42)

A veghea așteptându-l pe Isus care s-a înălțat la cer înseamnă să îi rămânem credincioși, să păstrăm în noi darul Duhului Sfânt pe care l-am primit la Botez și la Mir. Știm că orice păcat de moarte face ca Duhul Sfânt să nu mai poată locui în inima noastră, îl alungă și-l întristează. Dimpotrivă, în cel care duce o viață creștinească, Duhul Sfânt face să rodească iubirea, bucuria, pacea, fericirea, bunătatea, adică îl face să fie plăcut în ochii Domnului. Iar „speranța chemării sale” (Ef 1,18), despre care ne-a vorbit sfântul Paul în Lectura a doua tocmai asta este: să-i fim plăcuți lui Dumnezeu pentru a obține moștenirea împreună cu sfinții (cf. Ef 1,18). De aceea, înălțat la dreapta Tatălui, Isus, prin promisiunea Duhului, ne îndeamnă să fugim de păcat pentru a ne bucura întotdeauna de acest Duh dătător de viață.

A veghea așteptându-l pe Isus înseamnă să fim și să rămânem mereu cu el așa cum el este cu noi în toate zilele. Pentru asta, avem nevoie să ne apropiem cât mai des de sfânta Împărtășanie și să-l vizităm cât mai des pe Isus din tabernacol, să nu-l lăsăm singur și abandonat. Pentru a fi cu Isus trebuie să deschidem Sfânta Scriptură, căci, prin ea, el vorbește inimii noastre și ne învață să fim ucenicii săi; avem nevoie de rugăciune. Dar mai ales, pentru a fi cu Isus avem nevoie de o inimă iubitoare, de o inimă bună și milostivă față de tristețea și nevoia aproapelui nostru.

A veghea așteptându-l pe Isus mai înseamnă să nu stăm „privind la cer”, ci să-i îndeplinim ultima sa dorință înainte de înălțare: „Mergând, faceți ucenici din toate neamurile..., învățându-i să țină toate câte v-am poruncit!” (cf. Mt 28,19-20) A fi creștin este egal cu a fi misionar, iar adevăratul misionar este acela care-l are în sine pe Duhul Sfânt și care este mereu alături de Isus, cel care primul trăiește ceea ce îi învață pe alții, primul care ține poruncile lui Isus înainte de a-i îndemna pe alții să le țină.

Iubiții mei, am auzit în psalm aceste cuvinte „Dumnezeu se înalță în strigăte de bucurie, Domnul se înalță în sunete de trâmbiță” (Ps 46,6) cuvinte ce ne îndeamnă, după cum spune și sfântul Augustin „să trăim pe pământ în așa fel, încât, prin credință, speranță și iubire, datorită cărora suntem deja uniți cu el, să ne odihnim deja de pe acum cu el, în cer”. Așa să ne ajute Dumnezeu. Amin.