Iubiți frați și surori,

Se întâmplă deseori în viața să spunem: „La revedere” sau chiar „Adio” unor persoane dragi care ne părăsesc, pleacă. Sentimentele care ne copleșesc atunci sunt cele de tristețe, de părere de rău... Și stăm, în prag, sau la fereastră, sau la poartă, privind lung, cu lacrimi în ochi și cu inima frântă, până când persoana dragă dispare privirilor noastre. Am fi vrut ca acea clipă să nu fi existat vreodată.

Amintindu-ne de astfel de evenimente îi putem azi, de Înălțarea Domnului, înțelege foarte bine pe cei unsprezece apostoli care, în timp ce Isus se înălța la cer, „erau cu ochii ațintiți spre cer” (Fap 1,9). „De ce?”, îi întreabă un înger. Pentru că doreau ca prezența fizică a lui Isus în mijlocul lor să dureze cât mai mult, ca despărțirea de Învățătorul și Domnul lor să fie amânată cât mai mult posibil. Dar ceea ce ei nu ar fi dorit să se întâmple – despărțirea de Isus –, se produce: „Un nor l-a ascuns din ochii lor” (Fap 1,9) și „s-a îndepărtat de ei” (Lc 24,51), așa cum ne-a relatat sfântul Luca.

Înălțarea lui Isus la dreapta Tatălui ar putea reprezenta, după moartea lui, cel mai trist eveniment al istoriei mântuirii. Și este, dacă gândim în termeni strict umani, exact așa cum gândeau și apostolii. De aici și descurajarea lor. De aici și cuvintele de îmbărbătare ale îngerului: „Acest Isus... va veni” (cf. Fap 1,11), „se va arăta a doua oară” (Evr 9,28), așa cum ne-a încredințat și autorul Scrisorii către Evrei. Altfel spus, despărțirea de Isus este una efemeră. Mai mult de atât, chiar dacă este înălțat la cer, Isus rămâne în mijlocul lor, pentru că el însuși a promis că va fi cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20), iar „cel care a promis este demn de încredere” (Evr 10,23). De aceea, având această promisiune, ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare” (Lc 24,52)

Da, cu bucurie, deși ar fi trebuit să fie triști. De unde le venea apostolilor această bucurie? Cu siguranță nu doar din promisiunea lui Isus că va rămâne mereu cu dânșii. Era nevoie ca și ei să rămână cu Învățătorul lor iubit. Astfel că bucuria lor derivă și din faptul că, adorându-l și întorcându-se la Ierusalim, „stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu” (Lc 24,53).

Această experiență a prezenței permanente a lui Isus pe care au trăit-o apostolii în tot timpul vieții lor pământești după înălțarea Învățătorului lor la cer este posibil să o trăim și fiecare dintre noi. Cum? Să ne amintim de porunca dată de Isus înainte de a se despărți de ei trupește. Sfântul Luca ne spune că, „în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim” (Fap 1,4), „să rămână în cetate” (cf. Lc 24,49). Este vorba aici de Ierusalimul pământesc, de orașul care, în decursul istoriei, a fost și este râvnit de iudei, creștini și musulmani. Dar, așa cum ne spune Scrisoarea către Evrei, „noi nu avem aici o cetate stabilă, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină” (Evr 13,14), căutăm și ne îndreptăm spre Ierusalim ceresc.

De acest Ierusalim ceresc nu ar trebui să ne îndepărtăm și în el ar trebui să rămânem dacă dorim să trăim mereu în prezența lui Isus. Iar cuvântul lui Dumnezeu de astăzi ne vine în ajutorul acestei dorințe, ne arată ce trebuie să facem pentru a nu ne îndepărta niciodată de Ierusalim. Trei sunt acțiunile pe care ni le revelează Duhul Sfânt prin lecturile pe care le-am sorbit cu urechile și inima. 

Mai întâi este vorba de a ne curăța inimile de conștiința rea, pentru că inima curată este pașaportul nostru de intrare în Ierusalimul ceresc, este condiția pentru a-l vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), după cum ne spune Isus în una dintre fericiri. Avem posibilitatea să avem inimi curate chiar dacă am greșit, pentru că Cristos, după ce s-a jertfit odată, a luat asupra sa păcatele celor mulți (cf. Evr 9,28) și le-a dat apostolilor, iar prin ei oricărui episcop și preot, puterea de a curăța inimile credincioșilor prin sacramentul Spovezii (cf. In 20,23). 

Inima curată ne este necesară pentru a doua acțiune: aceea de a-l binecuvânta pe Dumnezeu (cf. Lc 24,53). Îl binecuvântăm pe Dumnezeu atunci când îi respectăm poruncile, când ne rugăm, când ne împărtășim, când îi ascultăm sau îi citim cuvântul. Asta făceau apostolii stând tot timpul în templu (cf. Lc 24,53); asta trebuie să facem și noi. Evident, îl putem preamări pe Dumnezeu „în duh și adevăr” (In 4,23), dar locul prin excelență în care îl binecuvântăm pe Dumnezeu este templul, este biserica, pentru că aici, ca nicăieri în altă parte, avem prezența fizică a lui Isus din Euharistie.

După ce ne-am curățat inima și l-am binecuvântat pe Dumnezeu, urmează a treia acțiune: a fi martori (cf. Fap 1,8; Lc 24,48), altfel spus, „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!” (Mt 5,16), pentru că faptele bune sunt cea mai bună mărturie pe care o putem da despre Isus. Și mă refer aici în primul rând la faptele de caritate pe care le putem realiza în favoarea celor mai mici frați ai lui Isus, prin care nu doar că avem intrare în Ierusalimul ceresc, ci îl avem pe Isus prezent în mijlocul nostru, pentru că el însuși a spus-o: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25,40).

Iubiți frați și surori, Isus nu ne-a părăsit, chiar dacă s-a înălțat la cer, dar prezența lui în mijlocul nostru, în inima noastră, depinde de fiecare dintre noi, de dorința noastră după Ierusalimul ceresc și de acțiunile noastre pe care le înfăptuim pentru a ajunge în cer. Referindu-se la scena înălțării lui Isus la cer pe care am auzit-o în Evanghelia de azi, Papa emerit Benedict al XVI-lea scrie în cartea sa Isus din Nazaret că „mâinile lui Cristos care binecuvântează sunt ca un acoperiș care ne apără”. Să implorăm, prin mijlocirea Mamei noastre cerești și a sfinților apostoli, ca aceste mâini ale lui Cristos care se înalță la cer să ne binecuvânteze și să ne apere și pe noi, pentru ca să avem vie mereu în noi dorința de a ajunge în Ierusalimul ceresc printr-o inimă curată, prin binecuvântarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu și printr-o bună mărturie a credinței noastre înaintea oamenilor. Amin.