Dragă Mons. Cesare, vicar general, dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubit popor al lui Dumnezeu, dragi candidați la hirotonirea ca diaconi! 

Deja de aproape două săptămâni parcurgem Timpul Adventului, iar sfânta noastră Maică Biserica a voit ca pe acest drum spiritual spre Crăciun să o întâlnim pe Neprihănita Fecioară Maria. Și dacă astăzi suntem prezenți aici, în Catedrala „Providența Divină”, pentru a participa la hirotonirea în treapta diaconală a acestor doi candidați, să privim la Fecioara Maria și să o luăm de exemplu. Pentru aceasta, Liturgia cuvântului ne vine în ajutor punându-ne două întrebări, care se dovedesc a fi fundamentale pentru viața noastră: „Unde ești?” (Gen 3,9) și „Ce ai făcut?” (Gen 3,13). Dumnezeu însuși se preocupă de soarta omului și cu mare grijă îl caută. Omul, nereușind întotdeauna să rămână fidel iubirii Tatălui, se ascunde. Însă Dumnezeu nu se descurajează și merge în căutarea omului, cele două întrebări nefiind o dojană, ci expresia dorinței lui de a ne face conștienți de greșeala făcută pentru ca mai apoi să primim iertarea.

Însă pentru a fi iertați este necesar să depășim propriile noastre frici, și, înainte de toate, trebuie să rămânem în prezența lui Dumnezeu, recunoscându-ne propriile fragilități. Puși în grădina paradisului pământesc, Adam și Eva trăiau ca și copii ai lui Dumnezeu. Însă, neacceptându-și condiția, s-au răzvrătit și apoi au început să se acuze unul pe altul, punând capăt armoniei inițiale, făcând-o țăndări și devenind și ei la fel. Nu în zadar spunea sfântul Augustin că Isus a venit în lume tocmai pentru a aduna toate aceste cioburi că să recreeze în om „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1,26).

Cât de mult ne asemănăm noi cu Adam și Eva, fiind de atâtea ori tentați să aruncăm vina asupra oricui, fiindu-ne teamă să fim responsabili pentru ceea ce am făcut. Ne ascundem de Dumnezeu pentru că ne este frică să-i auzim pașii în viața noastră. Dar aceste cuvinte „Nu te teme!” din Evanghelie ne sunt adresate și nouă. Frica este cea care blochează acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră. 

Însă istoria mântuirii nu se termină cu păcatul originar. Înaintea noastră stă Maria, toată frumoasă, fără pată, plină de har. Ea ne este prezentată ca o creatura care nu fuge dinaintea lui Dumnezeu, ci primește prezența lui în mod senin, stă înaintea lui cu capul sus, dar cu smerenie sufletească, fără să se teamă, deoarece crede că „la Dumnezeu nimic nu este imposibil!”(Lc 1,37) Tocmai de aceea, ea devine modelul tuturor celor care cred. Cuvintele Mariei pe care le repetăm zi de zi: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38) sunt dovada că ea îl acceptă pe Dumnezeu în viața sa ca pe unicul ei Domn și aderă cu toată disponibilitatea la cuvântul său. Și o face cu toată bucuria. Mai mult, lipsită de orice urmă de egoism ce caracteriza gestul lui Adam și al Evei, Maria merge „în grabă” la verișoara sa Elisabeta. Această grabă a Mariei ne amintește de sfânta Bernardeta Soubirous, care, după ce a aflat numele acelei femei frumoase din grota de la Massabielle – „Eu sunt Neprihănita Zămislire” – aleargă cei doi kilometri care despart grota de parohie, pentru a-i spune și preotului bucuria de care a fost învrednicită.

Astăzi noi suntem chemați a fi Maria, a fi Bernardeta, a fi vestitori ai bucuriei, suntem chemați să fim martori și să ducem întregii omeniri bucuria, noutatea și frumusețea întâlnirii cu Isus pe care-l așteptăm. Și tocmai din această perspectivă, ziua de astăzi, cu evenimentul pe care îl celebrăm – hirotonirea diaconală –, ne oferă tuturor, dar poate mai mult acestor doi candidați, un impuls reînnoit de a-i spune „da” lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu așteaptă de la noi, dar mai ales de la voi, dragi candidați la slujirea diaconală, nu orice fel de „da”, ci un „da” ca al Mariei, un „da” care să cuprindă în el întreaga noastră ființă, trup și suflet, cu toate slăbiciunile sale.

Dragă Nicolae, dragă Andrei, fără îndoială că v-ați gândit la tot ceea ce Biserica vă cere în pragul hirotonirii voastre și la care peste puțin timp veți răspunde: „Vreau!” De aceea, în momentul atât de profund și emoționant al prosternării în fața altarului, să-i cereți Preacuratei și tuturor sfinților să vă susțină în stăruința voastră de a vă lăsa modelați, asemenea lutului în mâinile olarului, de iubirea lui Dumnezeu. Întrebându-vă dacă sunteți demni de a exercita slujirea pe care Domnul v-o încredințează, Biserica nu întreabă dacă sunteți perfecți, ci dacă sunteți dispuși să-i slujiți lui Dumnezeu și fraților. Elocvente pentru slujirea voastră sunt cuvintele din Scrisoarea către Evrei: „Iată, vin ca să fac voința ta, Dumnezeule!” (Evr 10,7). Și care este această voință? O arată următoarea întâmplare pe care vreau să v-o relatez.

Un preot misionar, călătorind cu trenul către una din misiunile pe care le avea în slujire, folosea timpul deseori rugându-se Breviarul. Într-o zi, din cartea sa de rugăciuni a alunecat pe podea o iconiță cu Maica Domnului. Un copil care se afla în fața lui s-a aplecat și a ridicat-o. În timp ce i-o restituia preotului l-a întrebat: „Cine este această doamnă frumoasă?” Fără a sta mult pe gânduri, misionarul i-a răspuns: „Este mama mea!” Copilul, curios, l-a privit, s-a uitat încă odată la chipul de pe iconiță și i-a spus: „Nu prea semeni cu ea!” Misionarul surâzând la această observație, nu a avut decât a spune: „Știu, dar te asigur că mă străduiesc toată viața mea să-i semăn, măcar puțin!”

Voința lui Dumnezeu este ca noi să ne asemănăm tot mai mult cu Cristos, iar în această aspirație Maria vă este de cel mai mare ajutor, pentru că, dintre toate ființele, ea este cea mai limpede icoană a Fiului ei. Pentru asta, e suficient să ne plecăm urechile și inima la cuvintele pe care le spune la nunta din Cana Galileii: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5), ea fiind prima – fiți sigur de asta – care a pus în practică acest îndemn, dovadă fiind scena bunei vestiri pe care am auzit-o în Evanghelia de azi. Tot ceea ce ne spune Isus sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, îndrăgostiți-vă tot mai mult de cuvintele Domnului, și, asemenea Mariei, păstrați-le în inimile voastre, pentru ca de acolo să irupă în lume ca niște izvoare de apă vie (cf. In 7,37). Păstrați-le și trăiți-le, pentru ca viața voastră să devină o mărturie credibilă, pentru ca oamenii, văzând „faptele voastre bune, să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (cf. Mt 5,16). 

Mă adresez și vouă, iubiți credincioși, adunați în această catedrală, sub privirea plină de bucurie și sub mantia maternă a Fecioarei Neprihănite. Vă îndemn să păstrați asemenea ei în inimile voastre cuvintele lui Isus și să le trăiți zi de zi, pentru că doar astfel vom putea fi și noi neprihăniți, copiii iubiți ai lui Dumnezeu și adevărați cinstitori ai Mamei noastre cerești. Amin.