„Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13), am auzit în Evanghelie că i-a întrebat Isus pe ucenicii săi. De-a lungul timpului multe au fost răspunsurile care au fost date la această întrebare. Unii au spus că Isus este Ioan Botezătorul, alții Ieremia, alții Ilie sau un altul dintre profeți (cf. Mt 16,14). Alții l-au numit pe Isus un nebun bun de legat (Mc 3,21), alții că e un instrument al diavolului (Mc 3,22) și blasfemator al numelui lui Dumnezeu (cf. Mt 26,65) și un instigator la revoltă (cf. Lc 23,5). S-au găsit și dintre aceia care să spună că Isus este „un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii” (Mt 11,18). Și răspunsurile nu se opresc aici.

Dar pe Isus nu-l interesează ceea ce spun oamenii; pentru el este mai important să afle ce cred despre el persoanele care-i sunt cele mai apropiate, adică ucenicii săi: „Dar voi cine spuneți că sunt?” (Mt 16,15). Această întrebare ne-o adresează Isus și nouă și desigur va trebui să răspundem și noi, împreună cu Petru, că Isus este fiul lui Dumnezeu. Dar pentru a putea răspunde astfel se cuvine să fim și noi dintre persoanele apropiate de el. Și cum? Să privim la exemplul sfinților apostoli Petru și Paul pentru a înțelege ce ne face să devenim și să fim cu adevărat prietenii și frații lui Isus.

Despre sfântul apostol Petru, Evangheliile ne vorbesc foarte mult, dar am ales doar două evenimente din viața sa pentru a vedea cum putem să fim tot mai aproape de Isus. În primul rând, este momentul chemării sale, când Isus îi spune: „Vino după mine și te voi face pescar de oameni!” (cf. Mt 4,19) Petru nu a așteptat ca Isus să-l mai îndemne încă o dată. Pur și simplu, „părăsind toate, l-a urmat” (cf. Lc 5,11). Și timp de trei ani, Petru i-a fost mereu aproape, fiind martor la unele dintre cele mai importante întâmplări din viața pământească a Mântuitorului: învierea fiicei lui Iair, schimbarea la față, rugăciunea din Grădina Măslinilor. Petru însuși îi spune lui Isus, vrând parcă să se laude: „Iată, noi am lăsat toate ale noastre și te-am urmat” (Lc 18,28), iar altădată îi spune că este gata să meargă cu el și la moarte (cf. Mt 26,35). Și știm că nu a făcut-o, și aici mă refer la al doilea eveniment din viața lui Petru pe care doresc să-l scot în evidență, fiind vorba de renegarea lui Petru: „Nu-l cunosc” (Lc 22,57). Însă și-a dat repede seama de greșeala pe care a făcut-o atunci când a întâlnit privirea blândă a lui Isus și, „ieșind, a plâns amar” (Mt 26,75).

Pe mulți dintre noi, acest gest al Petru de a spune că nu-l cunoaște pe Isus este revoltător. Cum a putut el, care s-a jurat că va merge cu el chiar și la moarte, care a fost atât de mult privilegiat de Isus, care l-a mărturisit ca Fiul lui Dumnezeu s

Chemarea lui Isus de a-l urma ni se adresează și fiecăruia dintre noi, iar Botezul fiecăruia dintre noi este tocmai o astfel de invitație. Am devenit apropiații lui Isus prin acest sacrament, iar apoi ne-am apropiat de el tot mai mult prin Împărtășanie și Mir. „Vino după mine”, lasă tot ce ai fost și ce-ai avut, fii ucenicul meu. Ce înseamnă pentru noi a lăsa toate și a merge pe urmele lui Isus? Chiar ne cere Isus să lăsăm familie, casă, serviciu etc. pentru a-l urma? Și da, și nu. Da, pentru că a „lăsa toate” înseamnă a nu pune nimic mai presus de El, după cum ne învață el însuși: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta!” (Mc 12,30) Nu, pentru că „a lăsa toate” înseamnă a renunța la tot ceea ce ne ține departe de Isus, în primul rând la păcat, la o viață păgână, la rele, pentru ca astfel, așa cum ne învață sfântul Paul, să devenim oameni noi, buni creștini, ucenici adevărați ai lui Isus. De multe ori se întâmplă să spunem că suntem gata să-l urmăm pe Isus, renunțând la toate; dar nu ne prea ținem de cuvânt și, cu prima ocazie, îl trădăm și spunem că nu-l cunoaștem. Și facem astfel ori de câte ori păcătuim. Ce-i de făcut în acest caz? Oare să ne spânzurăm și noi ca Iuda? Cu siguranță nu, pentru că, asemenea lui Petru, avem posibilitatea să privim în ochii milostivi ai Mântuitorului, să ne recunoaștem căderea și să obținem iertarea, să auzim din gura lui cuvintele: „Fiule, îți sunt iertate păcatele” (Mc 2,5). Poate exista o bucurie mai mare ca aceasta?

De fapt, iubiți, credincioși, am și fost chemați la bucurie, aș putea spune, parafrazându-l pe Papa Francisc că „bucuros” este sinonim cu „creștin”. Și acest lucru ni-l învață atât de frumos sfântul Paul care ne spune: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4). Această bucurie a resimțit-o cu adevărat Paul atunci când, pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Isus cel Înviat, care, la fel cum a făcut cu Petru, l-a chemat și pe el să-l urmeze. În sfântul Paul putem vedea un alt model de apropiere de Domnul, o minune de transformare dintr-un aprig persecutor al creștinilor într-un „vas ales” (Fap 9,15), într-un mare apostol și evanghelizator. Și această transformare a constituit pentru Paul izvor de multe bucurii, chiar și în mijlocul atâtor necazuri prin care i-a fost dată să treacă. Să ne gândim aici numai la bătăile la care a fost supus. Și totuși, aceasta nu l-a împiedicat să spună că „pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21). De fapt, în sfântul Paul ar trebui să ne regăsim fiecare dintre noi, pentru că se întâmplă să fim persecutori ai Domnului și ai Bisericii sale. Ai Domnului, atunci când nu „luptăm lupta cea bună și nu ne păstrăm credința” (cf. 2Tim 4,7), când ne îndepărtăm de el din cauza că prea ușor ne lăsăm seduși de diavol și păcătuim. Ai Bisericii, atunci când nu venim la biserică, atunci când criticăm Biserica, pe papa, episcopii, preoții etc., când nu ne îngrijim de sfântul lăcaș ș.a.m.d. Dar, ca și în cazul sfântului Paul, există mereu cale de întoarcere: este suficient să ne pară rău, să ne convertim, să-l urmăm pe Domnul în Euharistie, în Spovadă, și să rămânem alături de el, chiar și atunci când nu toate în viața noastră sunt chiar atât de bune și frumoase.

Iubiți credincioși, până la urmă, dacă să vrem să fim tot mai apropiați de Isus trebuie să fim tot mai apropiați de Biserică, pe care el a zidit-o pe temelia care este sfântul Petru (cf. Mt 16,18), și pe care Paul a iubit-o și a răspândit-o prin cuvânt și faptă. Așadar, să ne rugăm, prin mijlocirea acestor doi mari apostoli, ca Domnul Isus Cristos să ne dea harul de a fi tot mai aproape de papa, de episcop, de preoți, de biserica din piatră, adică de biserica parohială, pentru ca astfel să tot mai mult pietre vii ale Bisericii sale (cf. 1Pt 2,5) și tot mai aproape de el, care este Mântuitorul nostru și să-l mărturisim prin viața noastră ca Fiul lui Dumnezeu. Amin.